Scriitorul povestește acum cu pasiune despre acest roman întunecat, cu personaje periculoase, care sondează abisurile relațiilor umane. Vă invităm să-l descoperiți.
RL: Ați dedicat această carte fratelui dumneavoastră. Are vreo semnificație acest lucru?
Eshkol Nevo: Este a opta carte pe care am scris-o în ebraică și deja dedicasem cărțile anterioare părinților mei, prietenilor, soției mele de două ori. Singura persoană care nu avea o carte dedicată ei era fratele meu. Prin urmare, am hotărât să-i dedic lui această carte. Am fost foarte norocos, deoarece i-a plăcut, pentru că au fost alte cărți de-ale mele care nu i-au plăcut. Pentru mine a fost ca un fel de risc, am pariat pe acest lucru, sperând că va fi bine.
Este o carte intimă, o carte cu și despre confesiuni, o carte care vorbește despre relații interumane foarte strânse, iar fratele meu îmi este o persoană foarte apropiată – la urma urmelor, suntem numai noi doi pe lume! În carte fiind vorba și despre frați și despre alte persoane care sunt apropiate, am simțit că trebuie să o dedic cuiva foarte apropiat mie, așa mi s-a părut firesc.
Mărturiseați undeva că ideea de la care a pornit romanul v-a venit, pe de o parte, de la romanul lui Albert Camus, „Căderea“, și, pe de altă parte, de la melodia „In the Air Tonight“ a lui Phil Collins. De la această idee și până în momentul în care v-ați apucat de scris, v-ați făcut o schiță, un plan al poveștii?
Phil Collins chiar este legat de această carte, melodia lui se leagă ea însăși de „Căderea“ lui Camus pentru că este vorba despre cineva care poate să salveze pe alt-cineva, dar nu o face, prin urmare comite un păcat. La fel și în cartea mea, personajele sunt niște păcătoși care mărturisesc, se confesează că au comis un păcat.
„Căderea“ lui Camus se desfășoară într-un bar unde are loc o confesiune, cineva spune ceva pe care nu-l mai știe nimeni altcineva. Atunci când scriam această carte eram într-o perioadă din viața mea în care aflasem foarte multe secrete ale unor oameni din jurul meu, fie că erau prieteni, cititori sau studenți ai mei, prin urmare simțeam o responsabilitate destul de mare, eram ca un fel de geantă în care se așezau toate aceste secrete, prin urmare eram deținător al acestora și poate de aceea am scris cartea, ca să mă descarc de ele.
A fost o confesiune proprie?
Această carte nu este o confesiune personală, deoarece nu are nimic autobiografic în ea. Am avut însă sentimentul, chiar de la început, că este ceva exploziv, ceva mult mai întunecat decât orice scrisesem până atunci, că personajele din ea sunt foarte periculoase.
Și ca să vă răspund la întrebarea cum a luat naștere cartea și care a fost planul ei, vă pot spune că nu am planificat-o, nu voiam să o scriu. Am scris primul etaj, după care m-am oprit și mi‑am zis că trebuie să o îngrop, pentru că este o carte mult prea înfricoșătoare, mă sperie, textul este mult prea puternic. Pur și simplu m-am îngrozit de el, și mi-am zis: va fi îngropată 20 de ani și după aceea o să o public. Însă exact când luasem aceas-tă hotărâre, cam la două săptămâni după, personajul Hani, care trăiește la etajul al doilea al cărții, a venit și a spus: „Am și eu o confesiune de făcut, de ce doar bărbatul de la primul etaj se poate confesa?“.
Prin urmare, am scris și al doilea etaj și abia atunci mi-a apărut structura cărții. Mi-a devenit clar că judecătoarea, Devora, trebuie să fie personajul care locuiește la al treilea etaj.
Și, după ce vezi structura cărții – lucru care de obicei nu mi se întâmplă – la un moment dat, pe parcursul scrierii, îți dai seama de cum evoluează lucrurile. Prin urmare, de atunci am început să scriu în ordine, în funcție de arhitectura la care do-ream să ajung, respectiv cele trei etaje, în ordine. Dar timp de șase luni mi-am spus: nu public, țin lucrurile acestea doar pentru mine, deoarece le consider mult prea periculoase pentru a fi publicate.
Și cititorul percepe oarecum cartea ca întunecată, în sensul că, simțindu-se al treilea personaj, cel căruia i se confesează personajul principal, se încarcă și el cu păcatele acestuia.
De asta îmi dau seama și eu acum. Această carte a fost publicată în Israel acum doi ani și jumătate și abia la prima lectură a cărții mi-am spus: bun, am scris cartea, este o carte despre confe-siuni, dar acum am și eu de făcut o confesiune în fața cititorilor mei, că nu știu de ce am scris-o. Și, mai rușinos de atât, nu știu despre ce este cartea mea. Dar, după acești doi ani și jumătate de lecturi publice, de turnee, după distanța care s-a pus între mine și cartea mea, am început să înțeleg. Și am început să pricep în ce fel îi afectează ea pe oamenii care citesc, pentru că și ei, citind-o, se gândesc la secretele lor, la confesiunile lor nemărturisite încă, la păcatele lor. Așa că am înțeles și eu în cele din urmă ce s-a întâmplat în timp ce scriam, de ce era așa de puternică pentru mine și care a fost procesul de scriere a cărții. Pentru că eu cred că-ți dai seama de asta abia după ce cartea a fost publicată. Ca scriitor, trebuie să fii puțin în afara scrisului, să nu-ți dai seama de tot ce conține scrisul tău, să intri în poveste neștiind absolut totul despre personajele tale, scriind și lăsându-le pe ele să convingă.
Poți fi un scriitor de succes fără a urma o școală de creative writing?
Sigur că da, sigur că poți fi un scriitor de succes și fără a urma astfel de cursuri. Dar experiența mea personală a fost foarte bună, mai ales cu ideea unui grup de scriitori. Când aveam 27 de ani, tocmai absolvisem psihologia, și s-a ivit ocazia unui atelier de creative writing la Tel Aviv, am fost întrebat dacă vreau să particip la el. Am spus, da, sigur, deși nu am fost genul de om care și-a dorit de copil să se facă scriitor. Eu voiam mai degrabă să fiu profesor, așa că după ce am urmat aceste cursuri am început să scriu povestiri și m-a bucurat foate mult faptul că și alți oameni se molipsiseră de același microb ca mine, aveau aceeași pasiune, puteau să-mi dea un feedback. Asta mi-a permis să scriu prima mea carte și, la rândul meu, am vrut să le dau și altora posibilitatea de a experimenta același lucru.
Motivul pentru care am făcut această școală de creative writing – care este acum cea mai importantă școală de acest gen din Israel – nu a fost să-i ajut pe oameni să devină scriitori. A fost ceea ce se întâmplă în această școală în timpul cursurilor și care e mai puternic decât scrisul în sine. Și anume e vorba de toleranță, de atenție, de conexiunile care se fac între oameni, de deschiderea dintre ei. În ziua de azi, în lumea modernă, toți oamenii sunt conectați prin telefon, deci așa ceva, să se afle cu toții în aceeași încăpere, să aibă o discuție reală despre ceva care este important pentru ei, a devenit din ce în ce mai rar. Iar acest lucru m-a învățat că există ceva mai important decât violența, care este toleranța, ce poate apărea în cazul unui astfel de grup.
Bineînțeles că cineva poate fi scriitor fără să urmeze aceste cursuri, dar ceea ce este important este cum se descoperă fiecare pe sine în cursul procesului creativ, cum își descoperă propria voce. Asta e ceva fascinant, ceva care a dat sens vieții mele de profesor.
Unul dintre personaje spune în carte: „Banii sunt sentimente“. În acest context, ce contează cu adevărat în găsirea identității noastre?
În cartea mea fiecare personaj are o confesiune de făcut prin care ea sau el își înțelege viața, deci este vorba despre o recâștigare a identității. Hani, de exemplu, se confesează Netei, pentru că Neta o cunoștea de foarte mult timp, dinainte de a-și pierde identitatea. Hani spune: „Mi-am pierdut identitatea, poți să-mi reamintești tu cine sunt? Pentru că tu mă cunoști, m-ai cunoscut înainte și știi cine sunt“. La fel, judecătoarea de la etajul trei simte că numai povestindu-i soțului ei mort ce s-a întâmplat cu ea de când a murit el poate să înțeleagă ce s-a întâmplat cu ea. Prin urmare, ceilalți sunt mijlocul prin care fiecare personaj își găsește povestea proprie și-și recâștigă identitatea.
Contează tocmai această conectare cu cei din jurul nostru, prietenia, în a exista frumos?
Da, cu siguranță răspunsul este da. Mai ales în cartea aceasta conexiunea cu ceilalți e foarte importantă. Dacă ne gândim la personajul judecătoarei, ea se confesează soțului ei mort, dar în același timp reușește să creeze o conexiune cu un nou bărbat și să reia legăturile cu fiul său. Numai așa reușește să ajungă la sine însăși, să-și recâștige identitatea. Conexiunea aceasta este crucială pentru ea și există o replică a sa în care spune că dacă nimeni nu ne ascultă povestea atunci nu există nicio poveste. Este o declarație-cheie a cărții pentru a înțelege personajul și pentru a înțelege tipul acesta de conexiune care te face să te simți viu. Și probabil că știți asta și din experiență proprie – până nu povestești cuiva ce ți s-a întâmplat, lucrurile acelea nu sunt reale parcă.
Toate personajele din carte sunt, de fapt, extrem de vulnerabile. Suntem acum mai vulnerabili decât cu ceva timp în urmă?
A fi uman înseamnă a fi vulnerabil. După prima parte a cărții, etajul întâi, s-a făcut o piesă de teatru care a avut premiera în Israel cu puțin timp în urmă. Am scris scenariul piesei, prin urmare am fost implicat. La premieră, m-a izbit să văd personajele căpătând viață pe scenă. De exemplu, Karin, nepoata franțuzoaică pe care Arno o manipulează pentru a afla ce s-a întâmplat cu propria-i fiică, mi s-a părut foarte vulnerabilă pe scenă, interpretată în carne și oase! Toată povestea m-a izbit prin vulnerabilitatea personajelor. Și Arno, și Herman, care a fost rănit, și nevasta lui, Rut, care este jignită, și fiica lui Arno, Ofri, cu care nu știm ce s-a întâmplat… Prin urmare, vulnerabilitatea unei persoane te face să o iubești, să te apropii de ea puțin. Și asta s-a întâmplat și cu mine, pentru că în momentul în care am scris cartea nu-mi plăceau neapărat personajele mele, scriam despre oameni problematici care fac alegeri problematice, nu era nimic care să-mi placă aici. Apoi, văzându-le vulnerabilitatea, au început să-mi placă și mi-am dat seama că vulnerabilitatea nu este un blestem, ci poate fi o binecuvântare.
Făcând un mic exercițiu de imaginație, credeți că această carte va fi citită de generațiile viitoare pe hârtie?
Nu-mi pasă, de fapt, cum va fi citită cartea mea peste mult timp, deoarece povestitul se schimbă și apar mereu noi forme de a spune o poveste. Nu sunt îngrijorat de acest lucru, dimpotrivă, sunt încântat de ce va urma pentru că ceea ce-mi place mie este să spun o poveste și atunci nu-mi pasă de modul prin care ea e transmisă – prin telefon, citită pe scenă sau într-o carte. Și pentru că am exercițiul acesta, al spunerii poveștilor, am realizat – nu de la început – că, uneori, să povestești în fața oamenilor este foarte important și capătă sens pentru ascultători. Prin urmare, orice format nou care, să zicem, ar combina povestirea cu muzica ar fi foarte bun, deoarece nevoia de a spune o poveste nu va muri niciodată și este un lucru pe care poți să-l anticipezi. Eu, de exemplu, aș vrea să am o coloană sonoră a cărții mele. Să zicem Phil Collins, nu cu tot cântecul, dar măcar cu începutul ar putea să apară în cartea mea. Poate că în zece ani cartea mea se va putea citi cu o coloană sonoră sau poate că după ce vei termina de citit cartea vei putea interacționa cu personajele din carte într-un mediu virtual.
Așteptăm și vedem ce va fi! Eu, ca artist, sunt fascinat de toate aceste opțiuni și nu mă deranjează niciuna dintre ele, fie că este vorba de teatru, muzică, fie de combinația dintre poezie și muzică. Toate aceste variante ar fi fascinante pentru mine.
Important pentru mine a fost, și va fi și în viitor, ca orice formă ar lua cărțile mele sau în orice formă m-aș exprima eu, să las un spațiu în care cititorul să poată intra, în care consumatorul de artă să intre și să se implice, adică să muncească puțin, să nu fie pasiv, să las destule goluri pe care cititorul să le umple. Și aș vrea ca lucrul acesta să rămână așa deoarece ceea ce-mi place mie cel mai mult la o lectură publică sau după lansarea cărților mele este sesiunea de întrebări și răspunsuri de la sfârșit. Îmi place mult să ascult întrebările din public, fiecare întrebare ascunde o poveste, un secret, din fiecare întrebare înțelegi ceva în plus despre persoana care a pus întrebarea. Este crucial pentru mine și, în același timp, un lucru foarte important este distincția dintre artă și distracție, pentru că procesul acesta de scriere și citire a cărților nu este numai distracție, este artă.
*Traducerea interviului din limba engleză a fost realizată de Nadine Vlădescu
CV
Născut la Ierusalim în 1971, Eshkol Nevo a studiat copywriting și psihologie. În prezent, deține cea mai mare școală de creative writing din Israel și este considerat mentorul unei generații de scriitori în formare.
A publicat romane și povestiri, două dintre romanele sale, „Prima dorință la dreapta“ și „Trei etaje“, fiind și dramatizate.
„Trei etaje“ a apărut săptămâna trecută în colecția „Raftul Denisei“, la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ioanei Petridean.
Publicate în peste zece țări, cărțile sale au fost premiate atât în Israel, cât și în străinătate. Romanul „Neuland“ a fost inclus în 2014 pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent.
Scriitorul a primit medalia de platină și medalia de aur ale Asociației Editorilor
din Israel.
O clădire cu trei etaje
Trei personaje însingurate și extrem de vulnerabile aleg să-și povestească îndoielile unui al patrulea personaj. Arno, de la etajul întâi, îi povestește unui prieten despre zbuciumul lui chinuitor sub umbra unei îndoieli legate de fetița sa, Ofri, despre care nu știe ce a făcut cât a fost plecată cu Herman, un vecin în vârstă. Este, de fapt, un prilej de a vorbi despre degradarea vieții lui de familie.
La etajul doi, Hani o alege pe Neta, prietena din copilărie, pentru a-i vorbi despre singurătatea ei în familie, despre îndoieli și învinovățiri, despre spectrul nebuniei care o amenință.
La etajul trei, judecătoarea Devora se confesează soțului mort despre viața pe care o duce de când el nu mai este, despre fricile sale, dar și despre vinovăția de care este tot mai conștientă față de fiul său, despre care nu mai știe nimic de patru ani.
Iar tu, cititor, te simți, pe rând, prietenul lui Arno, Neta sau Michel, soțul Devorei, părtaș la toate secretele și neputințele lor.
