Ioan Stanomir : La nivel global, comunismul este un virus mutant

 
Stanomir documentează revoluția bolșevică, eveniment cu influență majoră asupra Europei, în volumul „Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism“, publicat recent la Editura Humanitas.

România liberă: De ce ar trebui să știm, să înțelegem ce s-a întâmplat în Rusia anului 1917?

Ioan Stanomir: În primul rând, este important să avem în vedere această analiză din pricina consecințelor ei. Lovitura de stat din 1917 nu a fost un fenomen izolat. A început prin a fi un eveniment în Rusia și a sfârșit prin a fi unul cu consecințe globale. Este unul dintre marile evenimente cu consecințe globale ale secolului XX. Și se poate spune că, alături de debutul Marelui Război, al Primului Război Mondial, reprezintă punctul de geneză al secolului XX.

Există particularități naționale, istorice sau de altă natură care predispun la o formă sau alta de organizare socială, de regim politic într-o țară?

Anul 2017 nu este generat de un specific rus. Este generat de întâlnirea dintre o vocație revoluționară, europeană, occidentală și un teritoriu reprezentat de statul rus. Ca atare, aș nuanța, spunând că nu avem de-a face cu un specific al poporului rus, ci cu un specific al statului rus. Iar specificul statului rus, atât cât poate fi el rezumat, este reprezentat de existența pe termen mediu și lung a unei structuri autocratice și patrimoniale. Această structură autocratică și patrimonială s-a suprapus, în secolul XIX, și în primii ani de secol XX, peste o societate modernă și dinamică, cel puțin în anumite sectoare ale ei. De asemenea, s-a suprapus peste o elită intelectuală care, înstrăinată fiind de stat, a ales să îmbrățișeze un crez revoluționar.

Anul 1917 este provocat în Rusia de întâlnirea dintre un stat care se prăbușește și o intelighenție revolu­ționară care e instruită doar pe terenul ideilor, este utopică și nu are niciun fel de vocație a compromisului. E o reeditare a terorii revoluționare franceze, dar la o scară mult mai mare și cu un tip de violență necunoscut până atunci, cu excepția, poate, a războaielor religioase de secol XVI-XVII din Europa.

Putem vorbi în cazul unui regim politic, în speță cel bolșevic, de vocație universală?

Sigur, pentru că regimul comunist a apărut în Rusia pe acest fundal, al prăbușirii statului imperial pe fondul Primului Război Mondial, dar de la început teoria și practica comunistă au avut în vedere expansiunea sa la nivel global. Pentru Lenin și colegii săi, Rusia era un cap de pod, un debut, un început, nu era cu siguranță sfârșitul. Chiar și atunci când Stalin a optat pentru socialismul într-o singură țară, el a profitat de al Doilea Război Mondial pentru a extinde sfera comunistă. Toți conducătorii comuniști, până la sfârșit, incluzându-i aici pe Hrușciov și pe Brejnev, de exemplu, au avut această vocație a expansiunii. De ce?  Pentru că regimul comunist, dacă nu avea o vocație a expansiunii, era un regim ca oricare altul. Or, ceea ce detesta regimul comunist era să fie ca oricare altul. Își dorea supremație în baza supremației sale ideologice. Ideologia, pe care o considerau infailibilă și supremă, determina, credeau comuniștii, în mod logic succesul lor politic.

 Trăiește poporul rus cu ideea că este un popor mesianic?

Există cu siguranță intelectuali ruși care consideră că poporul rus are această vocație mesianică. Slavofilismul și gândirea lui Dostoievski au ilustrat această viziune mesianică despre destinul poporului rus. Poporul rus a considerat întotdeauna că este deținătorul unei misiuni speciale, că Rusia este o a treia Romă, dar, indiscutabil, mesianismul comunist se bazează pe științificitatea marxistă și pe un mesianism revoluționar de tip occidental.

Toate acestea au beneficiat de o anumită zonă neguroasă și stihială a poporului rus, acolo unde țărănimea a fost separată timp de secole de o formă decentă de guvernare și, fiind în șerbie, nu a cunoscut decât violența și nu a reacționat decât prin violență.

Erau premise pentru a permite această explozie de violență și în principal aveam de-a face cu o societate scindată, care avea un potențial de violență dovedit, istoric, prin răscoale țărănești, și un potențial revoluționar dovedit la 1905. Acela a fost un an de cotitură, un an care ar fi putut fi debutul unei reconcilieri între statul imperial și societatea rusă, dar a venit mult prea târziu, iar țarul Nicolae al II-lea a refuzat până la sfârșit să accepte că statutul lui nu mai putea fi de țar, de Dumnezeu, de autocrat, ci trebuia să evolueze în direcția unei monarhii limitate, cvasi-constituţională.

La 100 de ani de la instaurarea unui regim dovedit ca având un dispreț total față de om, chiar până la omorârea propriilor cetățeni, de ce ne mai temem de el?

În primul rând, regimul comunist din Uniunea Sovietică e doar una dintre întruchipările ideii comuniste. Ideea comunistă e mai largă, mai influentă și mai adaptabilă decât ideea comunistă din Rusia, dovadă că au existat intelectuali comuniști în state care nu au cunoscut niciodată regimul comunist. Iar acești aliați de conjunctură și de pasiune ai regimului comunist sovietic și ai regimului de dictatură populară din Europa de Est au servit cauza comunismului. Acest lucru trebuie înțeles. Comunismul s-a întemeiat pe o viziune pretins umanistă, fundamental utopică.

Și cum de multe ori utopia este extrem de ofertantă…

Da, e vorba de utopie, care are nevoie de brutalitate și de violență pentru a se realiza. Toate utopiile au nevoie de brutalitate pentru a se aplica, fiindcă oamenii dovedesc o încăpățânare fericită și nu se lasă modelați decât prin violență. Violența e supremul instrument prin care îi convingi pe oameni să se comporte așa cum dorești tu.

Până să ajungem la violență, la încercarea de aplicare a ei, este de mirare că această idee utopică încă mai fascinează…

Sigur, ele cuprind un fond de speranță și de promi­siu­ne mesianică și egalitară, iar acest fond este în continuare important pentru om fiindcă există în om înscrisă și vocația libertății, dar și vocația servituții în numele unor idei. Omul este o ființă complexă, o parte a sa tinde spre libertate, o parte a sa tinde spre sclavia în numele ideilor, iar această idee comunistă i-a fascinat pe oameni, global vorbind, tocmai prin faptul că i-a convins că reprezintă o ruptură cu trecutul, cu explorarea, intrarea într-o epocă a libertății, a egalității, din care să dispară fanatismul, subordonarea economică, o epocă a fericirii. Această epocă a fericirii era posibilă însă doar pentru cei care acceptau ideea comunistă și a devenit epoca profundei nefericiri pentru cei care au avut curajul de a rezista acestui cântec de sirenă a utopiei.

Vorbiți în carte despre relația privilegiată pe care anul 1917 o are cu tradiția, dar și cu viitorul. Care este cea cu viitorul?

În 1917 apare un secol al totalitarismelor. Totalitarismul e, indiscutabil, o idee leninistă, rafinată de Stalin. În egală măsură totalitarismul național socialist și cel fascist, generic, reprezintă o altă formă de manifestare a acestui spirit colectivist al secolului XX, iar totalitarismul nu poate fi înțeles fără această teribilă încercare a Primului Război Mondial. Faptul că în acesta au murit milioane de oameni, faptul că viața omenească nu a mai contat, că statele s-au militarizat, că valorile s-au prăbușit a fost o ocazie unică de reprezentare a unor idei totalitare.

Spuneți în carte că „patul germinativ al istoriei îi determină destinul“. Ce rol joacă acest pat germinativ în construirea viitorului?

Eu nu cred într-o predeterminare absolută a destinului națiunilor, după cum nu cred că există o esență a acestora. Națiunile sunt determinate de tradițiile lor, dar în egală măsură ele pot să se rupă de tradițiile lor și pot să se reinventeze. Există numeroase exemple de națiuni care au avut ocazia de a se reinventa. Să ne reamintim de națiunile învinse în al Doilea Război Mondial, de Germania și de Japonia, care au realizat un lucru aproape imposibil, anume, a-și păstra identitatea lor culturală renunțând la o identitate autocratică și totalitară. Este rezultatul influenței binefăcătoare a spiritului american în secolul XX pentru că fără ocupația militară occidentală în Germania de Vest și cea americană în Japonia această schimbare nu ar fi avut loc.

Putem vorbi de ipocrizie în politica rusească, de contradicție între intern și extern în Rusia de acum?

Regimul sovietic a fost un regim ipocrit pentru că el s-a prezentat a fi un regim democratic, deși niciodată nu și-a consultat cetățenii în mod real. Regimul sovietic comunist a debutat prin blocarea procesului de constituire și de funcționare a Adunării Constituante în 1918. De atunci și până către 1988-1989, nu au existat alegeri libere și corecte în Rusia. Acest fapt trebuie spus pentru a clarifica niște elemente care sunt în continuare trecute sub tăcere. Iar regimul putinist de azi e un regim care practică alegeri ce nu sunt nici libere, nici corecte. Ele sunt alegeri manipulate de un stat ce are monopol asupra violenței ilegitime, asupra serviciilor secrete, asupra vieții economice, care reprimă cu violență și cu brutalitate opoziția.

„Rusia nu este Europa, Rusia nu este Occidentul, Rusia este un spațiu modelat de valorile morale și politice pe care lumea decadentă de dincolo le-a abandonat, în mod vinovat“. Detaliați, vă rog.

Este un citat care privește foarte clar regimul putinist. Acesta e legat de ideologia dughinistă, de ideologia eurasianistă, de una a excepționalismului rus. În realitate această ideologie nu face decât să cauționeze tiranizarea propriului popor pentru că în Rusia nu sunt protejate valori, nu e protejată ortodoxia. În Rusia ortodoxia e o afacere de stat, biserica este o afacere de stat, spiritualitatea este o afacere de stat, totul este o afacere de stat, iar statul se confundă cu Vladimir Putin. De la un asemenea stat cred că nimeni din România și din Occident nu are ceva de învățat.

 Ortodoxia rusă vine și ne salvează de Occidentul decadent?

Ortodoxia rusă nu poate salva pe nimeni pentru că ea a fost încarcerată statal începând cu Petru cel Mare, a fost reprimată și manipulată apoi de sovietici și e în solda regimului de la Moscova. Ortodoxia rusă oficială nu are nimic să ofere poporului român la nivel spiritual.

Se configurează și la noi un curent naționalist?

Cu siguranță. Este un curent naționalist care are în fruntea sa nu personalități marginale, ci personalități din PSD de tipul Șerban Nicolae. Naționalismul din societate e manipulat de cei care la vârful PSD știu că „neamestecul în treburile interne“ folosește propriilor lor ingerințe în afacerile justiției, slogan pe care-l cunoaștem deja de la Nicolae Ceaușescu.

Ne mai poate păcăli un asemenea slogan?

Cu siguranță că te poate păcăli pentru că există în popoare, indiferent de numele lor, și o fibră a libertății, și o fibră populistă. Această fibră populistă a avut multe înfățișări de-a lungul istoriei noastre, iar astăzi oameni ca Șerban Nicolae, Nicolicea sau Iordache, ca să dau doar trei nume, se adresează acestei fibre. Liviu Dragnea dă din când în când mesaje identice cu ale celor menționați ante­rior. El e mai atent, deoarece domnia sa îi coordonează pe complicii săi.

 Am intrat în Anul Centenarului, anul în care ar trebui să ne reafirmăm prin ce anume?

În primul rând, la Centenarul nostru s-ar putea să fim obligați să privim la modul în care arată România! Și dacă această lună se va solda cu victoria coaliției majoritare din Parlament, s-ar putea ca atunci noi să sărbătorim Centenarul României Mari într-o autocrație, care să semene cu autocrația lui Putin. E cert, nu e niciun fel de îndoială că la capătul acestui drum de luptă împotriva domniei legii se află domnia unuia singur, în numele unui partid.

Ce reprezintă acești 100 de ani de Românie Mare? Ce au însemnat ei pentru noi? Ce ne-a unit?

Este greu să rezum. Au existat 20 de ani de Românie Mare, urmați de totalitarisme. În cursul totalitarismelor este limpede că a existat, pe de o parte, un tip de atitudine civică antitotalitară și democratică și, pe de altă parte, o atitudine colaboraționistă. Între aceste două tipuri de atitudine s-au plasat, poate, majoritatea compatrioților noștri, într-o zonă gri. Scuza era existența terorii și a fricii. Acum, în regim de libertate, ești obligat să faci alegeri, iar cei care nu le fac nu mai au scuza fricii și a intimidării. E momentul să ne asumăm punctele de vedere. Nu înseamnă că trebuie să facem toți politică, avem dreptul de a fi indiferenți la politică, dar nu avem dreptul de a fi indiferenți la injustiție și la tentațiile tiranice ale celor care ne conduc.

 Cum ați defini patriotismul?

Aș defini patriotismul prin ceea ce nu este patrio­tism.

Patriotism nu este naționalism demagogic, nu este „neamestec în treburile interne“ pentru a permite celor care te conduc să te oprime, nu înseamnă ură față de cei care nu sunt de aceeași etnie cu noi, patriotismul înseamnă referirea la tradiție în mod luminos, înseamnă acceptarea a ceea ce ești cu spirit critic. 

CV

Profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, politolog și publicist, Ioan Stanomir a absolvit Facultatea de Drept a Universității București în 1995, pentru ca în anul 2000 să absolve Facultatea de Litere, tot în cadrul Universității București, secția română-engleză, specializarea engleză americană.

În no­iembrie 2002 devine doctor în drept, la Universitatea București. A dezvoltat pro­iecte de cercetare în domeniul constituționalismului comparat, al istoriei ideilor politice, dar și studii culturale pe intervalul comunist. A publicat mai multe cărți în colaborare cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Paul Cernat. Sub semnătura proprie a scris „Reac­țiune și conservatorism“, „De la pravilă la Constituție“, „Conștiința conservatoare“, „Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc“, „Spiritul Conservator – De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga“, „Junimismul și pasiunea moderației“.