In 1990, in ianuarie, eroica clasa muncitoare (nu corectati, cacofonia nu e in toate cazurile o greseala) i-o trantea mult mai putin eroicei clase intelectuale in fata, cu "noi muncim, nu gandim!". Adica cine gandea ca Ion Iliescu si ai lui nu erau tocmai ce-si dorise romanul nu muncea, deci trebuia starpit. Conformandu-se partii a doua a enuntului mai sus citat, eroica clasa muncitoare din Romania s-a si pus pe devastat sedii de partide, pe maltratat din aia care gandeau plus biblioteci de pe la Universitate. Ca pe atunci, la Bucuresti cel putin, nu era decat una. In ciorba asta s-a bagat si dl Petre Roman, prefacandu-se ca munceste, in balconul de la taranisti. Nu chiar cel de la CC, dar orisicat, dupa PCR si Ceausescu, taranistii si Coposu erau primejdia cea mare. Ba chiar inaintea celorlalti. si s-a apucat sa se prefaca a munci, deci a nu gandi, strigand de zor ca astia, taranistii adica, "s-au demascat singuri". Nu ca dusmanii de clasa ai tineretii sefului sau, care, ai dracului, nu se demascau singuri, dar aveau grija dnii Brucan si ceilalti sa-i demaste. Ca sa fiu sincer, formula gasita de dl Petre Roman – probabil o pierduse vreun activist PCR pe jos – cam marturisea singura, vorba sa, ca nu gandea. In schimb, nu s-ar fi putut spune nici ca, proferand-o cu manie revolutionara, dl prim-ministru muncea. Asa, spanzurat intre a nu gandi si a nu munci, dl Petre Roman a mai ramas un timp prim-ministru, pana i-a venit si domniei sale randul sa se demaste singur. Sau, ma rog, cu ajutorul dlui Ion Iliescu si al minerilor sai, adica eroica clasa muncitoare. O fi fost piciorul in spate pe care l-a primit in toamna lui 1991 un pas inainte sau un pas inapoi? Cine stie? Dupa ce acest universitar anuntase ca studentii si-au devastat singuri bibliotecile, ca minerii si eroica clasa etc. etc. tineau in mare stima asemenea institutii, i-ar fi fost mai greu sa se intoarca de unde plecase. A mai ratacit el ce a mai ratacit, a fost si "Petre, esti cel mai bun", a fost si "Petre, nu mai esti bun" si cate si mai cate. Iata-l acum in bratele liberalilor, candidat pentru Parlament in numele unor romani autoexilati din ratiuni economice. Frumos detur, daca ne gandim si la contributia domniei sale la conditiile care i-au scos pe aceia din patria-muma. In acelasi tulbure an 1990, cand dusmanii cei rai ai patriei lui Iliescu erau taranistii, mai era un dusman caruia i se punea surdina: liberalii, penelistii.
Si lor li s-au spart geamurile, si lor li s-au gasit "masini de facut bani" de catre specialistii in investigatii de pe la Petrila, Lonea sau Petrosani, dar lor nu li s-a spus verde in fata, chiar din propriul balcon, probabil nu numai pentru ca nu-l aveau, ca s-ar fi demascat singuri. Oricum, un scurt timp, daca privim in urma, liberalii au fost oarecum alaturi de taranisti. Ba, in prima campanie, se pregateau sa "alunge lupii". Ceea ce le-a alungat voturile, nemaitrebuind sa faca "Partidul" ce facuse in 1946, adica sa inverseze rezultatele. Pe urma s-au aliat cu FSN-ul, au fost la guvernare, dl Quintus a fost chiar ministru al Justitiei, daca va mai aduceti aminte. Pe urma iar s-au separat unii de altii, tineri de batrani, cei cu Conventia Democrata de ceilalti, pana cand s-au regasit iar la un loc cu taranistii, in CDR. Asa au ajuns iar la guvernare. Acum sunt a treia oara la guvernare, ei zic ca numai ei, timp de patru ani, sau aproape. Iar unele resturi zise taraniste, ale partidului de altadata, spulberat mai mult de infiltrati si oameni cu idei fixe decat de mineri, li s-au alaturat, sperand sa intre in Parlament pe cateva locuri liberale si, in urma unei manevre complicate, sa constituie chiar un grup in Camera. Iata-i asadar alaturi. O fi un progres? Pentru cine din cei trei, PNL, Petre Roman, cei 7-8 taranisti eventuali de pe listele PNL? Dar cine poate sa ne spuna ce e progresul? O fi, parafrazandu-l pe Eminescu, un amic supus mai multora, ca amorul. Ce-i drept, asta, amorul, e supus numai "amandurora", zice poetul.
