Doua catastrofe in ultima saptamana: inundatiile, care au lasat mii de oameni pe drumuri, si Raportul Comisiei Europene, care ne-a lasat pe toti, in fond, in… costumul imparatului din poveste. si in primul caz, si in cel de-al doilea vina e a noastra. Nu ca s-ar fi putut preveni ploile absolut neobisnuite, doar ca s-ar fi putut ridica digurile la patru metri sau mai mult, asa cum se face acum, in pripa si cu mijloace improvizate (saci cu nisip), mai de mult si definitiv. S-ar fi putut deplasa si asezarile omenesti, satele acelea din luncile inundabile, pe terenuri mai sigure. Daca ar fi trebuit cumparat teren, statul putea face acest efort, asa cum face cu autostrazile, decat sa achite cu taraita si cu efecte infinit mai slabe despagubiri si ajutoare insuficiente pentru sinistrati. Pentru ca, asa cum se procedeaza la noi, prefecturile, primariile, consiliile judetene sau comunale vor plati pana la sfarsitul zilelor lor pentru a furniza sinistratilor paine si apa minerala, iar suma finala va fi intotdeauna mai mare decat aceea care ar fi fost necesara, o singura data, pentru indiguirea raurilor si eventuala stramutare a localitatilor amenintate. Sigur, cum bugetele locale si cel national nu sunt date o data pentru totdeauna, ci, si ele, cu taraita, pare mai simplu asa: dam in fiecare an cate ceva, niste pomeni acolo, dar macar nu se face marele efort.
Dar la oamenii aceia ramasi fara adapost si fara tot ce agonisisera – unii, intr-o viata intreaga – nu se gandeste nimeni? Raspunsul este clar si hotarat: nu, nu se gandeste. Asa cum nu s-a gandit nici regimul Ceausescu atunci cand, in 1970, dupa inundatia cea mare, a luat hotararea orala si, pesemne, si scrisa – dar ce conta scrisul atunci? – de a se indigui raurile etc. si pana la urma nu s-a facut nimic. Ajutoarele externe vor fi venit, dar au luat alte cai, exact ca banii europeni de azi. Cum si dupa cutremurul devastator din 1977 s-a hotarat ca noile constructii sa reziste la nu stiu ce grad pe scara Richter, asta pana la prima decizie de economii, ca dupa aceea a ramas numai "zugraveala antiseismica", astfel incat ne trezim si azi, la peste 30 de ani de la catastrofa, la fel de expusi.
Dar ce legatura sa aiba inundatiile catastrofale de anul acesta cu raportul Comisiei Europene, care ne trage de urechi, dar nu ni le rupe, rezervand vecinilor nostri acest tratament violent? Cele doua catastrofe – caci asta e si raportul – nu au o directa legatura. Ele sunt insa legate frateste prin comportamentul nostru, la scara individuala si la scara nationala, guvernamentala si legislativa, in asemenea cazuri. La fel ca dupa catastrofele naturale, dupa avertismentele repetate ale europenilor, mai ales dupa cele dinainte de aderare, ne-am promis si le-am promis ca o sa combatem coruptia, ca justitia romana bla-bla-bla… S-au alcatuit repede-repede niste dosare de mari demnitari corupti, despre care stia toata natia ca sunt asa, si pune-te, procurorule, pe adunat dovezi! Calea, desigur, este inversa: atunci cand exista alte dovezi decat zvonurile, se porneste de la dovezi si se alcatuieste astfel dosarul penal.
Mai cu matusa Tamara, o buna marota nationala, mai cu termopanele, transformate toate in mit national negativ (caci, stiti, exista si o mitologie negativa, pe langa Michiduta si alti incornorati), dosarele pareau pe drumul cel bun. Numai ca Parlamentul Romaniei e de alta parere. Sau nu e, dar nu are timp sa decida, mai amana, pana se va lamuri. Dosarul seres-Nagy s-a inchis cu NUP, dar dupa ce raportul ne-a aratat obrazul, hop, dosarul s-a redeschis. Dosarele cu fermoar tin de specificul national, ca atatea alte artefacte romanesti; la altii ori sunt inchise, ori sunt deschise, fermoarul fiind exclus.
Aceeasi nehotarare, aceeasi incercare de a pacali pe cineva: pe cetateni in cazul catastrofelor naturale, pe oficialii europeni in celalalt caz, dar, in fond, tot pe cetateni si aici. Vorba chelnerului, pe care v-am spus-o altadata: dt (daca tine). Dar nu tine, domnilor si doamnelor, nu mai tine!
