Acum cateva zeci de ani, in oraselul meu traia un medic modern, care a fost primul posesor, in acele locuri, al unei motociclete Simpson. Era, se spunea, englezeasca si nu puteti nici macar banui ce insemna pentru niste provinciali uitati de lume o motocicleta englezeasca in anul 1958 sau 1959. Astazi, cand motocicleta inseamna ceva foarte zgomotos, incat te intrebi daca ea este facuta ca sa te poti deplasa ori, mai ales, ca sa poti sa-i scoli din somn si pe morti (cum se spunea), ma gandesc cu nostalgie la motocicleta doctorului Ionescu. Care doctor, ca si motocicleta lui, ca si casa de alura britanica pe care si-a construit-o, pentru ca in cativa ani sa-i fie demolata in favoarea unor blocuri fara personalitate, sunt astazi, desigur, uitati de toata lumea. Nici eu nu mi-as mai fi adus aminte de ei daca n-ar fi fost proiectul de reglementare a linistii din Capitala, prin interzicerea paraitoarelor pe strazile orasului.
Atunci, inainte de 1960, lumea voia liniste, una pe care, de altfel, si-au mai dorit-o mare parte din concetatenii nostri si dupa, cand au votat "un presedinte pentru linistea" lor. Sigur, extrapolarea acestei dorinte de liniste este riscanta, pentru ca una e linistea pastrata de vehicule ale caror motoare parca torc si alta e "linistea" daruita poporului de un Ion Iliescu. La cea dintai, cred ca ne-am intoarce, cu atat mai mult cu cat Bucurestiul a devenit, la anumite ore, un fel de esantion de infern sonor, si nu numai sonor.
Dar exista astazi o categorie intreaga de oameni, in general foarte tineri, care nu pot trai decat in zgomot. Daca cel dimprejur nu e destul de puternic, atunci isi pun in urechi niste generatoare de zgomote si astfel isi realizeaza "toate profetiile politice", vorba lui Bacovia. Pentru acestia o motocicleta trebuie sa fie ceva care sa urle si sa bubuie, atragand atentia – asta o fi? – tuturor celor din jur. si mai demult decat vremea vietii doctorului meu din Curtea de Arges, pe la inceputul acelui secol, o seama de artisti se faleau cu operele lor create "pour épater les bourgeois", obiectiv pe care cred ca, fara a si-l constientiza, il au si tinerii de mai sus, fara insa a avea si opera. Ei bine, totusi lumea unei capitale este compusa si din burghezi, si din "oameni ai muncii", si din alte persoane care au nevoie ziua de un zgomot moderat, iar noaptea, cei mai multi, sa doarma. In fond, toti acesti descreierati care trec cu boxele date la maximum in automobile la orice ora din zi si din noapte nu sunt decat niste inadaptati social, niste indivizi care nu accepta ca libertatea lor incepe acolo unde se termina cea a vecinilor lor.
Dar poluarea fonica este totala si vine din toate partile. Vine si de la strigatele altor descreierati, acestia nu pe doua sau patru roti, ci pe doua picioare (da, in ciuda evidentelor, nu pe patru), cu totii dorind fierbinte sa epateze pe toata lumea, sa atraga atentia asupra lor macar cu o injuratura, macar cu un urlet daca altfel nu sunt in stare. Pe ei nu poti, deocamdata, sa-i opresti a se manifesta daca nu vrei sa fii calificat drept fascist sau mai stiu eu cum. Dar, desigur, trebuie inceput cumva, iar noua reglementare este un inceput. Daca nu vom mai fi invadati de automobile, de camioane, de motociclete papaitoare, de ATV-uri la orice ora din zi si din noapte, poate ca si racnetele umane se vor mai tempera, din lipsa de cortina sonora. Dar, data fiind invazia masinilor pe patru sau pe doua roti, este greu de crezut ca ascensiunea lor mai poate fi oprita, ca aceea a personajului lui Brecht dintr-o piesa candva bine cunoscuta.
O intrebare imi tulbura din cand in cand linistea: ce s-ar intampla daca, brusc, toata umanitatea ar inceta sa se mai grabeasca, sa se agite, sa faca zgomot, asa, prin consens? Raspunsul e simplu: nu exista consens, cel putin pe acest Pamant.
