Saptamana trecuta a fost marcata de doua evenimente care arunca o lumina semnificativa asupra perioadei post-’89. Primul il reprezinta eliberarea lui Miron Cozma din penitenciar. Temutul fost lider al minerilor din Valea Jiului a pasit in libertate cu alura unui barbat intelept si puternic, caruia puscaria i-a priit. Insotit de prietena sa, i-a privit de sus pe umilii ziaristi care-i cerseau cateva declaratii-soc, asa cum "luceafarul huilei" ii obisnuise. Dar – va amintiti – cu conditia sa fie platit consistent. In 2004, inainte ca lui Ion Iliescu sa-i expire mandatul, acesta, printr-o lovitura de maestru sau de copita – cum preferati –, l-a scos din inchisoare pe fostul lui tovaras de lupta. Din fericire, reactia opiniei publice a fost vehementa si a existat o solidaritate formidabila a celor care pana in acel moment se duelasera. Astfel liderul minerilor, dupa cateva inghitituri de aer in libertate, a fost silit sa se intoarca in spatele gratiilor. Acum nu se mai pune problema sa faca drumul inapoi si are sansa sa fie un om ca oricare altul. S-ar putea ca steaua lui sa fi apus si, din vedeta ultramediatizata, sa revina la conditia de simplu si banal inginer miner. Daca asa vor sta lucrurile, va fi bine pentru toata lumea. Excitatia creata in jurul persoanei sale a depasit orice inchipuire. Aceasta a fost dovada faptului ca Romania e o tara bolnava. Pentru orice om cu scaun la cap, cariera facuta de Miron Cozma tine de domeniul neverosimilului. Cum a fost posibil ca un om oarecare sa dirijeze mase de oameni, sa tulbure grav de tot ordinea publica, sa comita sinistre ilegalitati si, cu toate acestea, aura sa de supraom sa fie in continuare cultivata si chiar amplificata? Regimul Constantinescu, socotit nevolnic de multi comentatori, a dovedit barbatie in momentul in care, apucand taurul de coarne, l-a aruncat pe Miron Cozma in inchisoare. Inchiderea lui a dovedit ca Romania incearca sa se insanatoseasca. Iar daca de acum incolo despre el se va vorbi din ce in ce mai putin pana la a disparea cu totul din atentia noastra, atunci chiar ca ne-a venit mintea la cap si sunem sanatosi tun.
Al doilea eveniment este legat de decesul lui Dan Iosif. Acum trei zile au avut loc funeraliile sale. A fost lume si, evident, oamenilor nu le venea sa creada ca vajnicul revolutionar nu mai este printre vii. Miron Cozma iesea la viata fiindca puscaria e, totusi, mormant. Dan Iosif intra insa in mormant, parasind viata pe care probabil a iubit-o mult. Dar cine a fost el? Unul dintre putinii curajosi care a cladit baricada de la Intercontinental? Da, fara indoiala, dar Dan Iosif mai poate fi privit si ca omul capabil sa-si traiasca viata intr-o singura noapte dupa care a devenit cumva fantoma eroismului de atunci. El s-a lipit de Ion Iliescu asa cum un copil care nu mai poate sa creasca ajunge dependent de parintele sau. Se pune intrebarea ce va face nefericitul dupa ce parintele va muri. In cazul nostru s-a intamplat invers, copilul a murit inaintea tatalui. Desi intrat in Parlament, Dan Iosif nu era pregatit pentru o viata democratica normala. Probabil ca lui nu i s-au sters din fata ochilor nici pentru o clipa secventele noptii de 21-22. Pana atunci nimeni nu avusese habar de el. De atunci a ajuns, precum Miron Cozma, o vedeta. De-a lungul celor 18 ani s-a remarcat prin declaratii teribiliste, specifice mediului nostru tulbure dambovitean. Ma tem ca probabil va fi si el uitat. Chiar de catre admiratori. Uitam fiindca asta ne e soarta. Uitam revolutia, uitam mineriadele, ne uitam istoria recenta, cu bune si rele… E si acesta un mod de-a supravietui.
