Cu ani in urma am scris un roman intitulat Drumul spre piatra – culmea, premiat la vremea lui -, in care porneam de la evenimentele din noiembrie de la Brasov din toamna lui 1987. Nu spun aceasta ca sa-mi fac o penibila si derizorie reclama, dar acum la doua decenii de la acele dramatice evenimente nu avem cum sa evitam toate gandurile care ne trec prin minte si care aseaza intr-un contrast de cele mai multe ori incomod momentele de atunci cu situatia din prezent.
Imi imaginam in acea carte – idee de altfel careia
nu-i sunt proprietar fiindca nici nu exista proprietari de idei – ce s-ar fi intamplat atunci in fata judetenei de partid daca in locul trupelor de securitate care au trecut la represiune, pur si simplu din dubele aduse in fata demonstrantilor ar fi coborat niste arlechini care ar fi inceput sa-si prezinte numerele de iluzionism si prestidigitatie. Arlechini in loc de jandarmi, probabil ca ar fi fost o replica mult mai inteligenta data de puterea din tara celor nemultumiti decat aceleasi metode brutale care in loc sa-i infricoseze mai degraba i-au intarit pe oameni si au dus la deznodamantul din decembrie 89.
Evident, literatura este literatura iar asemenea scenarii sunt interesante in masura in care sunt gratuite. Daca atunci in 1987 s-ar fi intamplat asa ceva, de buna seama ca toate agentiile de presa ar fi vuit si ar fi spus ca regimul Ceausescu a luat-o razna. Regimul o luase razna dar in alt sens. Intrebarea e cum s-ar fi purtat bietii demonstranti in fata unei asemena riposte venite din partea autoritatilor.Nu ar fi ramas cu gura cascata si nu s-ar fi retras derutati? Ce ar mai fi crezut despre un regim care schimba uluitor registrul batjocoririi? Vorbim in acest numar din aldine cu doi dintre cei care au participat atunci la marele gest revendicativ. Daca vor citi aceste randuri vor zambi si vor spune ca scriitorii nu sunt sanatosi la minte. Numai ca un asemenea tip de riposta neserios este specific lumii in care am intrat, o lume postmoderna, cum singura se defineste, fara angajamente mari, fara responabilitati majore, fara elanuri romantice si fara regrete abisale. Cand mai apare cate un sinucigas ne uitam la el ca la o fiinta dusa cu pluta si nu putem sa intelegem nimic din reala sa suferinta. Teroristii criminali actioneaza si impotriva imensei arlechiniade care este actuala civilizatie si in care se simt cel mai bine tocmai aceia care nu au cunoscut niciodata extensia propriului suflet. Doamne fereste, nu pledez in favoarea excesului, ci invers, a retragerii melancolice. Dar tocmai cand te retragi vezi ce mare de deriziune te inconjoara. Oamenii sunt tot flamanzi si lor li se ofera fara intrerupere circ.
