Celebra coregrafa a "dansat", doua seri la rand, pe scena Centrului National al Dansului.
Despre Vera Mantero, cand nu se spune ca este numarul 3 al dansului contemporan mondial, se spune ca este numarul 1 al dansului contemporan din anii ’90. si, desigur, ca este cel mai important coregraf al scenei din Portugalia. Se mai spune despre ea ca spulbera tot ce intelegem indeobste prin cuvantul dans; ea insasi evita sa vorbeasca despre "dans", preferand mult mai generalul "performance". De altfel, acesta din urma o reprezinta mult mai bine, avand in vedere ca ceea ce face Vera Mantero pe scena poate fi orice: si sunet, si miscare, si (mai ales) nemiscare, si instalatie vizuala. In completare, intrebari ca acestea: "Ce spune dansul?", "Ce pot spune eu prin intermediul dansului?", "Ce spun eu atunci cand dansez?" revin frecvent in creatia Verei Mantero, 41 de ani, oprind-o sa danseze pur si simplu.
Ca si despre alti coregrafi contemporani care imping in inimaginabil sensurile cuvantului "dans" – asa este, de exemplu, Xavier le Roy sau Jérôme Bel, pentru a-i numi doar pe doi dintre cei cunoscuti publicului roman si care au putut fi vazuti la Centrul National al Dansului –, si despre Vera Mantero s-a spus ca este controversata. Diferenta este ca, atata timp cat la cei doi coregrafi amintiti poti gasi o multime de argumente pro sau contra, dupa un show Vera Mantero te simti ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
"one mysterious Thing, said the e.e. cummings" ("un lucru misterios, a spus e.e. cummings") si "Perhaps she could dance fisrt… and think afterwards" ("Poate ar trebui mai intai sa danseze si mai apoi sa gandeasca") sunt cele doua solo-uri pe care Mantero le-a lipit in cadrul a doua reprezentatii la Bucuresti, in Festivalul National de Teatru, care se incheie astazi.
Primul dintre ele este un omagiu adus senzatiei anilor ’20: exotica si atat de senzuala Josephine Baker, care a pus pe jar burghezia franceza cu numerele sale de cabaret, in care evolua aproape goala. Mantero evolueaza chiar goala, cu trupul pictat in negru, cu exceptia gatului, a fetei si a palmelor. Coregrafa a explicat ca a ales acest "costum" tocmai din teama de a nu se topi definitiv in personajul interpretat, spunand ca ea este in partile ramase neacoperite de vopsea: "Partea aceasta alba este bucata din mine care exista in rol, caci, atunci cand am inceput sa lucrez la aceasta piesa, m-am gandit ca poate ma voi pierde cu totul in rol si nimic nu va mai ramane din mine".
Vreme de douazeci de minute, in timp ce o lumina foarte slaba la inceput, dar din ce in ce mai puternica ii descopera treptat trupul, Vera Mantero recita o lista de cuvinte in limba franceza. Pronuntate cu foarte multe nuante si accentuate de (mel)odiosul "atroce" (atroce), care devine un adjectiv al fiecaruia dintre ele ("un chagrin", "une impossibilité", "une tristesse", "une mauvaise volonté", "une chute", "une absence", "un mal de vivre", "un aveuglement", "un abime", "une mauvaise vision", "une honte", "un non-vivre", "une non-vision", "un non-vouloir", "un non-pouvoir", "une non-construction", "une non-possibilité", "une tête tanchée", "une vision", "un non-exister", "une absence de volonté"), cuvintele acestea se presupune ca spun mai multe despre Baker decat o fac biografiile de sute de pagini sau filmele, pe care Mantero de altfel marturiseste ca le-a studiat inainte de a face acest spectacol. Pe langa tirania verbala – intradevar, Mantero pare a fi torturata de fiecare cuvant pe care incearca sa-l pronunte – este tirania echilibrului. Atunci cand de sol te despart circa 10 centimetri: nu tocuri, ci copite. Citind despre acest solo, afli ca Vera Mantero a vrut sa arate zbuciumul interior al Joséphinei Baker in timp ce ii distra pe parizienii anilor ’20. Necitind nimic inainte despre "one mysterious Thing, said e.e. cummings" (titlul vine de la ce spunea e.e. cummings despre Baker), solo-ul lui Montero ramane o piesa coregrafica ciudata, in care tensiunea se tot acumuleaza, fara a ajunge insa la vreo rezolvare. Numai ca ramane foarte discutabil daca inainte de a intra la un spectacol este musai sa iei lectii particulare.
Abia a doua piesa prezentata la Bucuresti, cu un titlul venind direct din Beckett, pare a spune mai multe despre Mantero. In acest solo, in care improvizeaza, isi pune de fapt corpul la treaba, incercand sa-l intinda cat se poate de mult inspre ceea ce inseamna miscare in dans: si urechile, si nasul si, in genere, toate partile corpului de la care ne-am astepta mai putin pot sa se miste. La fel, tot 20 de minute.
Cat despre faptul ca lipsa de inspiratie si criza artistica sunt motoarele creatiilor Verei Mantero, nu sunt convinsa ca asta e o chestie musai pozitiva: poate fi vorba si de comoditatea artistului, prea lenes pentru a inventa ceva, multumit sa faca variatiuni pe vesnica tema a crizei in care l-a adus lipsa de inspiratie.
