La editura Pontifex a aparut un volum masiv care reuneste sonetele shakespearene atat in engleza cat si intr-o noua versiune romaneasca oferita de Florin Mihaescu, autor si al unor foarte interesante comentarii ce insotesc sonetele. Autorul, remarcabil shakespearolog, investigheaza de mai bine de doua decenii universul operei marelui dramaturg si nu se sinchiseste de faptul ca este mult prea putin cunoscut fata de cat ar merita, bucurandu-se doar de sincerul respect al unui grup loial de prieteni.
Acela care doar va rasfoi cartea va fi mirat din capul locului de un fapt aparent eretic. Aceasta versiune in limba romana nu este in rima, asa cum ne-am obisnuit ca sonetele lui Shakespeare sa fie traduse, fie ca e vorba de versiunea Frunzetti ori Dan Dutescu, sau alta. Florin Mihaescu precizeaza ca a renuntat la traducerea cu rima deoarece de multe ori aceasta forteaza si chiar falsifica intelesurile versurilor. A pastrat insa ritmul care constituie principala structura a poeziei impunand acel invariant care o apropie de incantatie.
Sonetele insotite de comentariu primesc astfel si un titlu. De exemplu sonetul XV se intituleaza Timp si decadere si in noua versiune suna astfel: "cand ma gandesc ca orice faptura care creste/o clipa doar se tine pe culmea perfectiunii/ca aceasta vasta scena ne da doar un spectacol/ de stele inraurit cu a lor puteri secrete/ pricep ca omul ca orice planta creste impins si tras inapoi de acelasi cer…
Intr-o asemenea versiune Shakespeare nu mai este "doar" un poet situat in patrimoniul universal de valori, ci un autor care in spatele muzicalitatii versurilor ascunde de fapt o doctrina, o legitate metafizica, gratie careia poezia nu mai are cum sa fie rodul simplei inspiratii, ci slujeste o stiinta sacra…
Acest volum este conceput in asa fel incat, pas cu pas sau treapta cu treapta, avem senzatia si pana la urma chiar convingerea ca urcam intr-un templu si intelegem ca sacerdotul care oficiaza ritualul unirii dintre text si lectura este o faptura cu o calificare speciala despre care poezia moderna, post moderna sau cum s-o numi nu va putea sa aiba nici cea mai firava idee.
Dragostea, tema centrala a sonetelor, fie indreptata spre o doamna, fie spre un prieten, estre o combustie care inalta sufletul spre Tarii, realizeaza simbioza dintre eu si sine sau, cum spuneam cu alt prilej, dintre Jivtama si Atma. Sonetele lui Shakespeare sunt o imago mundi, un cosmos in care cele trei nivele infernal, terestru si celest sau intr-o alta triada mai subtila, material, psihic si angelic, se intretes.
