» Inainte de a vorbi despre Marilyn, vreau sa-mi explicati in cateva cuvinte teoria dumneavoastra despre "stat, ca o mama rea".
Am publicat acum patru ani o carte, "Big Mother" – modificand, desigur, "Big Brother"-ul lui George Orwell. Sunt de parere ca, chiar daca statul continua sa-si etaleze autoritatea paterna, formele sale se pliaza din ce in ce mai mult pe valorile pasionale, pe notiunile de protectie si maternitate. Asa cum o mama vrea sa-si menajeze copiii, statul devine hiperprotector, isi deresponsabilizeaza cetatenii, care nu mai sunt tratati ca indivizi responsabili, ci ca niste copii.
»Si de ce ar fi atat de rau?
Oamenii trebuie sa-si ia destinul in maini si sa inceteze sa mai acuze statul si societatea de tot ce e rau in viata lor. Oamenii nu inceteaza de a se victimiza, iar un psihanalist i-ar spune cuiva care se tot plange si isi deplange soarta ca, pana la urma, isi intretine singur suferinta. Nu spun acum ca oamenii ar trebui sa se simta total responsabili pentru lucruri ca mizeria sau mortalitatea, dar trebuie sa isi asume responsabilitatea pentru ceea ce fac.
»Acum, in Franta, tot maternitatea face legea?
Desigur. Nu e ceva care sa tina de presedinte. Sarkozy este figura paterna a autoritatii, dar este mai degraba simbolul fratelui seducator decat al tatalui exigent care sa isi impuna regulile. Iar modelul social francez, pe care il numim modelul francez, este unul matern.
»Sa trecem acum la Marilyn. De ce ati ales-o tocmai pe ea?
Nu-mi placea deloc Marilyn. Dar a trebuit sa fac un documentar despre legatura dintre psihanaliza si cinema. Asa am ajuns la raportul, foarte intens, intre Hollywoodul anilor 1945-1965 si mediul psihanalitic. Toti regizorii, scenaristii, actorii, chiar si producatorii, toata lumea in acei ani avea un psihanalist. si unii, si ceilalti veneau din Europa, erau evrei care se confruntasera cu nazismul, vorbeau pana la urma aceeasi limba: nu germana, ci aceeasi limba culturala. Documentandu-ma pe aceasta tema, am ajuns la Marilyn si la psihanalistul ei, doua persoane absolut fascinante. Cel putin eu il consider pe Ralph Greenson la fel de interesant ca ea si i-am tratat la fel. M-a interesat aceasta relatie, nebuna, pasionanta, care se termina cu moartea ei. El a fost ultima persoana care a vazut-o in viata, prima persoana care a vazut-o moarta, o situatie care a contribuit la acuzatia cum ca el ar fi avut de-a face cu moartea ei. Eu nu mi-am dorit sa fac o investigatie si sa aflu cine a ucis-o pe Marilyn Monroe. Sunt sute de versiuni, fiecare sustinand altceva. Ce m-a interesat mai degraba au fost conflictul intre psihanaliza si cinema si totodata conflictul dintre cuvinte si imagini. De aceea am si devenit fascinat de Marilyn, pentru mine doar o imagine, care nici macar nu se regasea printre actritele mele preferate din acea epoca. O consideram blonda, rapitoare si complet idioata. Am descoperit ca blonda nu era – isi decolora parul –, ca rapitoare era, fara indoiala, dar idioata in nici un caz. Dimpotriva, era foarte inteligenta, fara a fi intelectuala. Am descoperit o Marilyn care stia sa se joace cu cuvintele, care citea foarte mult. Citea poezie, scria poezie. Pe platou, in timpul pauzelor, nu citea niciodata reviste pentru femei, citea Freud, Rilke.
»Si s-a casatorit cu Arthur Miller.
Exact, s-a casatorit cu Arthur Miller, care era o parte a dualitatii pe care ea a cultivat-o. Pe de o parte, a fost casatorita cu Joe DiMaggio, campionul de baseball, simbolul perfect al divertismentului, al sportului, al imaginii. Pe de alta parte, a fost Arthur Miller, simbolul cuvintelor. De exemplu, cand era la New York, ea nu frecventa decat cercurile de scriitori, de intelectuali. Nici macar cu colegii din film nu se intalnea.
»Cum interpretati dumneavoastra relatia pe care Marilyn a avut-o cu Arthur Miller?
Sunt convins ca ea l-a iubit enorm si l-a idealizat, el de asemenea. Nu vreau sa se creada ca incerc s-o transform pe Marilyn intr-o puritana, in nici un caz, era o fire distructiva. Filmul "The Misfits" ("Inadaptatii"), facut dupa scenariul lui, a fost vazut ca un ecou al vietii lor impreuna dupa ce mariajul s-a terminat. Cred ca s-au iubit, ca le-a fost greu sa se desparta, la fel de greu cum le-ar fi fost daca ar fi ramas impreuna.
»V-ar fi placut ca Marilyn sa fi fost pacienta dumneavoastra?
Nu, in nici un caz nu cred ca as fi fost in stare sa am grija de ea. De ajutat sa traiasca, da, mi-ar fi placut s-o ajut, dar nu cred ca as fi reusit singur. Poate chiar psihanaliza si relatia cu Ralph Greenson au contribuit la moartea sa, au pus stapanire in totalitate pe viata sa, au facut-o sa fie mai fragila. Cu alte cuvinte, sunt cateva argumente care se bat cap in cap. Pe de o parte, exista, desigur, mandria de a o trata pe cea mai cunoscuta femeie din lume, de a o transforma in creatia ta, ca in legenda lui Pygmalion. Dar, pe de alta parte, Ralph a esuat, desi si-a propus s-o salveze. Personal, cred ca nimeni nu ar fi reusit s-o salveze pe Marilyn de ea insasi. Cum am scris si in carte: pe Marilyn nu a omorat-o nici psihanaliza, nici cinemaul, nici Mafia, nici familia Kennedy, ci moartea pe care o avea in ea.
»Dupa ce va fi citit cartea dumneavoastra, poate spune cineva: "Gata, acum stiu totul despre Marilyn"?
Nici macar eu, dupa ce am scris cartea, nu pot spune asta. Dimpotriva, am impresia ca stiu mai putin despre ea decat inainte de a incepe sa lucrez la carte. Iar asta poate fi o calitate a romanului, ca ridica mai multe intrebari si ofera mai putine raspunsuri. Iar enigmele, cine si de ce a ucis-o pe Marilyn Monroe, chiar nu trebuie cautate in cartea mea.
»Ce puteti spune acum despre actrita Marilyn Monroe, despre femeia Marilyn Monroe?
Era o actrita foarte buna, atat in rolurile de comedie, cat si in tragedii. Era, de asemenea, o foarte buna cantareata. Ca femeie… nu putea fi femeie, ci un copil pierdut intr-un trup de femeie, un fel de melanj intre stranietate, fragilitate, inocenta, iar eu cred ca tot ce a facut a facut din tendinta de a-si proteja sufletul.
»Dar bolnava a fost? Era Marilyn un caz?
Era foarte bolnava. Poate nu schizofrenica, asa cum a diagnosticat-o Greenson, dar disociata, cu foarte multe rupturi: bunica i se sinucide cand ea nu era decat un bebelus, mama o paraseste in adolescenta, viata in orfelinat. E greu sa treci peste toate astea.
»La un moment dat, in roman, faceti o remarca despre femeile disperate, iar Marilyn era una dintre ele. Credeti ca femeile disperate sunt mai fascinante decat celelalte?
Ce pot sa va spun e ca exista anumiti barbati care se ataseaza numai de femei care nu pot fi salvate, dar pe care ei isi propun sa le salveze si sfarsesc prin a se pierde alaturi de ele.
»La inceputul dialogului nostru, mi-ati spus ca inainte de a lucra la aceasta carte nu erati unul dintre fanii lui Marilyn. Ati ajuns, scriind,
s-o indragiti?
M-am indragostit de ea. M-a posedat cu tirania sufletului, cu a suferintei de care s-a si folosit. Mi s-a intamplat un lucru curios: am inceput sa scriu despre ea, apoi, incet-incet, m-am simtit ca la dictare, de parca ea era in spatele meu si imi spunea ce sa scriu. A fost foarte straniu, am sfarsit prin a scrie cu Marilyn. Probabil biografii vor comenta: nu-i adevarat, nu a fost asa, e un idiot.
»Dar cartea e o fictiune, nu?
Da, e o fictiune si eu asa am vazut-o. si sper ca si oamenii sa o citeasca asa.
Michel Schneider » Legatura dintre psihanaliza, muzica, literatura si moarte
Michel Schneider s-a nascut in 1944. Este psihanalist si scriitor, a coordonat departamentul Muzica in Ministerul Culturii din Franta, a scris despre muzica. In 2003, a publicat "Big Mother", un eseu despre formele actuale ale puterii, despre maternitatea societatii si infantilizarea cetatenilor. A scris despre mortile presupuse ale marilor scriitori, iar in "Marilyn dernières années" a facut o fictiune plecand de la situatii si personaje reale. "Marilyn pe divan", care a obtinut anul trecut Premiul Interallié, a aparut in limba romana la Editura Trei, in traducerea lui Doru Mares.
