INMER (Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc) a organizat la Jockey Club o dezbatere mult asteptata si in mod injust amanata ani la rand. Tema este fierbinte si, in ciuda trecerii timpului din 1989 incoace, nu are cum sa fie neglijata. Asadar, Psihiatria ca arma de represiune politica folosita de regimul comunist si reflectarea acestui fenomen in exil. Invitati de marca au fost medicul Ion Vianu si Gabriel Andreescu. Amfitrion, Dinu Zamfirescu, presedintele institutiei. I-am observat in sala in primul rand pe Vasile Paraschiv, cunscut disident, asupra caruia s-au aplicat tratamente psihiatrice in dorinta regimului Ceausescu de a-l lichida – de altminteri, a fost prezentat si un film realizat de Lucia Hossu Longin despre durerosul lui caz –, pe istoricii Dorana Cosoveanu si Georgeta Filitti, pe Dumitru Mazilu, pe academicianul Alexandru serbanescu, alti medici, editori, jurnalisti, studenti.
Cei care au vorbit, indeosebi dl Vianu, au scos in relief aceasta caracteristica a doctrinei ceausiste. De ce n-ar fi disidentul un bolnav psihic? In 1968, atunci cand luase puterea, Ceausescu declarase emfatic ca socialismul a triumfat la orase si sate si, spre deosebire de epoca anterioara dejista, cand dusmanii au fost lichidati brutal, cu mijloace primitive, acum, daca mai exista totusi adversari ai regimului, acestia nu pot fi decat… nebuni. Iar impotriva nebunilor avem, desigur, mijloace specifice de a-i… insanatosi. Cateva locuri unde s-a aplicat psihiatria politica: spitalele de la Voila, Poiana Mare, sectiile de specialitate de la Tg. Mures si Tg. Ocna etc.
Ce este, de fapt, psihiatria politica? Dl Vianu a dat o definitie precisa. Psihiatria politica reprezinta internarea in spitale de boli mintale a acelor oameni care fac obiectul unui tratament medical in scop politic politienesc. Asadar, scopul medical este distorsionat. Nu se urmareste vindecarea pacientului de o posibila afectiune psihica, ci lichidarea felului sau de gandire care nu intra in acord cu vederile partidului conducator. Inca din 1977, dl Vianu a atras atentia asupra abuzului psihiatric care are loc in spitalele din Romania, iar activitatea de demascare a acestor crime a continuat asiduu dupa ce a parasit tara.
Grav este insa alt fapt. Dupa atatia ani, bransa medicala a psihiatrilor nu si-a asumat responsabilitatea pentru un asemenea tip de abuz si nu a recunoscut ca au fost sute de victime ale unor expertize deliberat eronate tocmai pentru ca unui om sanatos, dar cu idei in dezacord cu regimul sa-i fie atribuit un diagnostic ce-l arunca rapid in randul bolnavilor psihic.
Metoda sub Ceausescu era in trepte: intai rebelul era adus in mijlocul colectivului de munca pentru a fi acolo prelucrat si a-si recunoaste greseala. Daca se dovedea recalcitrant, atunci era adus in fata BOB (biroul organizatiei de baza, aceasta in caz ca am fi uitat sinistra abreviere). Daca si aici refuza orice "colaborare", era internat intr-o clinica unde incepea asa-zisul tratament. Cazul cel mai flagrant este al lui Vasile Paraschiv. Un alt caz care l-a frapat pe doctorul Vianu este al lui Haralambie Ionescu, un avocat care i-a scris secretarului general ONU din anii ‘70 ca in Romania nu sunt respectate drepturile omului.
Sa ne reamintim ca legislatia care a ingaduit represiunea psihiatrica a fost oferita de decretele 12 din 1965 si 313 din 1980. Se observa, asadar, ca avem de-a face cu doua acte legislative produse pe timpul lui Ceausescu. Iata cum suna primul paragraf al decretului din 1965: bolnavii mintali periculosi sunt supusi in mod obligatoriu la tratament medical… tratamentul se efectueaza ambulator, iar in caz de nevoie prin internare…
Daca primeai diagnosticul corespunzator, cei platiti sa te suprime aveau astfel acoperirea legislativa pentru a actiona in voie. Este, de asemenea, limpede ca psihiatrii care au constituit oficialitatea din psihiatrie (nomenclatura), in stransa colaborare cu Securitatea si cu organele de partid… au organizat in mod constient represiunea pshiatrica in teorie si in practica. Am citat dintr-un articol al medicului Mihai Danila, pus la dispozitia participantilor la dezbatere. Marea masa a psihiatrilor onesti nu au stiut sau nu au vrut sa stie ce faceau cei mari. De remarcat ca in 1990 toata arhiva de la Spitalul Gh. Marinescu, actual Alexandru Obregia, a ars. In acest fel au disparut, ca si in alte incendii mai mult sau mai putin intamplatoare, documente pretioase despre cei vinovati si crimele lor, care sunt – a se retine – imprescriptibile. Intre 1991 si 1994, a functionat sub conducerea doctorului Romila o comisie care a adunat dovezi si a identificat sute de cazuri de abuzati. Acestia au primit certificat de persecutat psihiatric. In 1994, cand a venit guvernul Vacaroiu, comisia a fost desfiintata, iar arhiva mutata la Ministerul Sanatatii. Mai tarziu, cand dl Vianu a cerut s-o consulte, a fost refuzat.
Timpul, fireste, trece si trecand ceea ce a fost psihiatria politica va intra in conul de umbra al uitarii. Prin Europa Libera si BBC sau prin alte mijloace, diaspora noastra a incercat inca din anii ‘70 sa semnaleze forurilor inernationale si opiniei publice din lumea libera despre abuzurile ce se comit in Romania. De aceea dezbaterea de la Jockey Club a si fost pusa sub efigia INMER. De la rusi am capatat aceasta metoda fals medicala de a scapa de disidenti. Din cate stim, la rusi metoda nu a fost desfiintata niciodata… z
» Psihiatria politica reprezinta internarea in spitale de boli mintale a acelor oameni care fac obiectul unui tratament medical in scop politic politienesc.
