M-am intrebat de multe ori cum de a reusit Cristian Mungiu sa seduca juriul de la Cannes si sa obtina trofeul suprem. Intr-un interviu recent el a afirmat ca filmele mari nu se fac dupa idei mari ci prin simpla decupare a unui fapt cotidian care apoi gratie viziunii artistului, ajunge de interes universal. Probabil asa s-a intamplat si in cazul filmului de fata. Actiunea este plasata in anul de gratie 1987, un an important pentru noi romanii fiindca atunci au avut loc revoltele muncitorilor din Brasov, tot atunci a venit pentru prima oara in tara Gorbaciov si cate altele… Este interesant ca in pelicula sa Cristian Mungiu nu face nici o referire la evenimentele mai sus amintite. Ne aflam intr-un orasel de provincie caruia nici macar nu i se da numele. De fapt, ce importanta ar fi avut? Elementele de decor la randul lor sunt foarte sarace. Regizorul nu pare prea interesant in ceea ce numim culoare locala. Nu-l intereseaza nici fresca sociala. Filmul sau se axeaza pe raportul dintre viata si moarte si acest lucru este determinant. O tanara este insarcinata si vrea sa scape de sarcina nedorita. Ceva, desigur, banal. Ea nu-si pune nici pentru o clipa problema ca s-ar face astfel vinovata de un mare pacat. Daca ar fi ridicat o asemenea stacheta poate ca filmul s-ar fi pierdut in teorii subtile dar ineficiente estetic. Aceasta inseamna sa ai fler. Sa nu te ratezi vrand sa arati ca esti inteligent ori cultivat. Nu de inteligenta sau de teologie ar fi avut nevoie acest film, ci de adevaruri simple traite intens la un nivel elementar. De aici pleaca toata tensiunea sa care depaseste cadrul realist si patrunde nestingherit intr-o arie de sensibilitate expresionista. Fara sa-si puna deloc problema religioasa, filmul capata totusi o asemenea dimensiune din clipa in care are loc acea memorabila coborare in iad pentru a scapa de mormolocul lepadat. Fuga prin intuneric, pustiul, frigul, latraturile salbatice ale dulailor si in sfarsit Gheena unde este aruncata bucata de carne despre care preotii spun ca are deja duh, toate formeaza vehicolul unei treceri intr-o alta dimensiune. Nu mai suntem in 1987, nici in epoca de aur, suntem intr-o lume parasita de Dumnezeu unde rezolvarea inseamna sange si placenta eliminata. Triumfa viata? Viata aici e totuna cu paharele cu apa pe care tinerele le beau ca sa se purifice. Ele isi iau angajamentul sa nu mai vorbeasca niciodata despre ce au trait. Felcerul care a efectuat operatia dispare dupa ce si-a uitat buletinul la hotel. Avem de-a face cu un film care nu are nevoie de multa recuzita pentru a se face credibil. Poate chiar asa le-a placut occidentalilor. Nu anatema aruncata asupra epocii comuniste, ci smucirea care ne arunca in bezna si nu ne mai lasa nici o speranta. Poate tinerele din film peste ani, daca n-ar fi fost revolutia, sa fi devenit activiste de partid. Ele nu sunt personaje pozitive. Ele sufera si dupa aceea vor sa uite. Filmul nu are nici o morala, nici o cheie. Asta e castigul lui.
