» Marius Babias s-a nascut in 1962, in Romania. A plecat la 11 ani de aici. A studiat literatura si stiintele politice la Berlin. In 2005, a fost curatorul proiectului Romaniei pentru Bienala de Arta de la Venetia.
» In momentul de fata, este unul dintre cei mai apreciati teoreticieni din Europa. Impreuna cu Sabine Hentzsch, a initiat proiectul "Spatiul Public Bucuresti", care se va incheia pe 16 octombrie.
» Este de parere ca Romania nu a avut niciodata un spatiu public, acesta fiind folosit tot timpul de ideologiile la putere, iar in prezent este supus unei singure legi: circuitul banilor.
» Cum a evoluat, de-a lungul timpului, spatiul public din Romania?
— Nu pot spune ca am cunoscut prea bine perioada comunista. Eram prea mic cand am plecat. Totusi, ca analist, pot foarte bine vedea ce s-a intamplat in comunism. In aceasta perioada, spatiul public bineinteles ca a fost foarte bine controlat. Comunistii nu aveau nici un interes sa se articuleze proteste, sa existe galagie, dorinta era de control total. Dupa ce a cazut sistemul comunist, care nu era chiar comunism, ci mai degraba "Vlad Tepes in secolul XX", alte ideologii au venit la putere. Nici acestia nu au manifestat vreun interes de a reorganiza resursele spre democratie. Vorbim acum de ideologia banului, a banului care nu are decat un scop comercial, de reorganizare a individului si cetateanului sau transformare a lui intr-un consumator. Efectele sunt foarte vizibile intr-un oras ca Bucuresti: strazile sunt tot timpul astupate, nimeni nu respecta pietonii, parcurile sunt taiate, transformate in terenuri de constructii sau in centre comerciale. Chiar daca are un aer liber, chiar daca exista niste parcuri si niste stradute, in acest Bucuresti se observa foarte rapid cum toate aceste resurse se transforma rapid in bani. si asta pare sa fie tot ce conteaza.
» Are Bucurestiul o identitate vizuala? Va intreb asta pentru ca dumneavoastra traiti in afara, veniti des aici, il observati de la un an la altul. Cineva care traieste aici il simte doar ca pe un oras haotic, in care este infernal sa traiesti.
— Eu cred ca despre Bucuresti se poate vorbi in termeni de "anti-antiidentitate". Adica tranzitie, tot ce reprezinta starea de tranzitie. De fiecare data cand vin in Bucuresti, fie dupa patru saptamani, fie dupa patru luni, tot gasesc ceva schimbat. Dar nu se poate compara cu Berlinul, de exemplu, care in anii ’90 a trecut si el printr-o perioada de tranzitie. Acolo a existat insa un plan urbanistic, a existat o agenda, s-au luat in calcul mai multe zone – pentru recreere, pentru business, pentru distractii. In Bucuresti, toate aceste zone exista la gramada, in fiecare colt. Pentru ca fiecare face ce vrea, nimeni nu respecta nici legea, nici regimul, nici necesitatea comunitatii. Ajungem intr-o stare haotica, dar pe care nu o condamn. Pentru ca, de fapt, prin asta Bucurestiul este un oras mult mai interesant, "cu miros", decat un oras care este foarte strict aranjat. Efectul negativ este ca banul trece peste orice colt, banul transforma orice lucru bun, pozitiv, orice initiativa care ar putea avea un impact intr-o masinarie de a produce bani. Bani si nimic altceva.
» Ce ar putea duce la schimbarea Bucurestiului?
Personal, cred ca fara instrumentul criticii nu ajungi la nici o dezvoltare. Cred ca, inainte de a da o solutie, de a impune ceva, este nevoie de initiative critice, care sa puna pe masa punctele critice, care sa verifice "what’s wrong in this city". Cu asta trebuie inceput.
» Cateva vorbe acum despre proiectul "Spatiul Public Bucuresti", care se va finaliza pe 16 octombrie si al carui curator sunteti, impreuna cu Sabine Hentzsch. Cum au fost alesti artistii care participa la acest proiect?
— Artistii au fost alesti pe mai multe criterii. In primul rand, daca actiunile lor artistice au deja spectrul asta critic si interesul de a interveni in corpul public. In al doilea rand, am ales artisti celebri, artisti romani care au si in strainatate o cariera, care sunt si in afara cunoscuti, care au si in afara un impact. In al treilea rand, ne-am propus crearea unei comunitati artistice critice in Romania. Acesti artisti alesi de mine si de Sabine (Sabine Hentzsch, directoarea Goethe Institut din Bucuresti – n.r.) sunt importanti la ora actuala in Romania. Nu vreau sa zic ca ceilalti nu sunt, dar ei lucreaza in alte directii, au alte interese. Cred ca aceste motive ne-au dus la artisti. Fiecare din ei a primit un onorariu – ceea ce nu e tipic deloc, niciodata unui artist nu i s-a platit aici un ban bun pentru conceptie – si fiecare artist a facut niste propuneri. Acestea au fost evaluate si noi, curatorii, am decis si am negociat cu fiecare din ei, apoi am gasit o formula generala, astfel incat toate proiectele sa fie facute integral. De exemplu, Daniel Knorr a propus un proiect cu patru tramvaie. Acestea circula in Bucuresti, pe linii diferite. Ele au fost modificate la suprafata, purtand sigla a patru institutii importante in Romania: Biserica Ortodoxa Romana, Armata, Politia, Crucea Rosie. A intra intr-unul din aceste tramvaie este un gest foarte ironic si foarte critic in acelasi timp. Te urci voluntar in Salvare. Te urci voluntar in masina Politiei. Ai si o biserica pe patru roti. Simpla urcare intr-unul dintre aceste tramvaie devine un gest foarte critic si foarte intim totodata. Cu acest exemplu vreau sa va demonstrez ca nici macar nu e nevoie de un mare slogan, ca "Atentie la arta!". Cand te urci in acest tramvai, iti pui niste intrebari, pe care nu e obligatoriu sa le discuti cu artistul, te gandesti tu la ele sau le discuti cu vecinii. Institutii ca Armata sau Biserica sunt atat de puternice incat patrund si in viata de zi cu zi si ne controleaza si drumul de acasa la lucru.
» Chiar credeti ca oamenii se vor gandi la asta? De exemplu, proiectul Anettei Mona Chisa: filmuletul care a rulat inaintea filmelor la Cityplex, dar si in orase, pe ecrane digitale. Inteleg ca nu a avut reactiile asteptate.
— Au fost si reactii negative. Intai sa va explic: e un clip foarte scurt, de 40 de secunde, in care o femeie de origine roma striga "What the fuck are you staring at?". Este un fel de reactie la sexismul, la machismul care este o trasatura dominanta aici. Romania e o tara foarte macho, iar femeile au nenumarate experiente neplacute pe strada, la metrou, oriunde s-ar afla. Iar fata asta e dublu exclusa: o data e rom, a doua oara este femeie. Ea se apara, foarte agresiv. E clar ca barbatilor nu le-a placut asta.
» E foarte corect ce spuneti, pentru ca, mai ales in Bucuresti, se simte foarte bine: oriunde te-ai duce, va fi o privire care te va analiza. Sunt curioasa daca asta li se intampla chiar numai femeilor.
— Eu observ constructia imaginii femeii in acest context bucurestean. Barbatul construieste femeia in trei feluri: un mix intre mama, femeie de serviciu si curva. Iar asta se transmite din tata in fiu si nu mai e problema comunismului. E o problema de sute de ani si care a ajuns unde a ajuns: femeile nu sunt respectate asa cum sunt respectate in alte tari si in alte culturi democratice.
» Ce tinteste proiectul "Spatiul Public Bucuresti"?
— Tinta foarte generala ar fi constientizarea resurselor critice existente intr-o societate. Democratia le ofera, dar nimeni nu le vede si nimeni nu are interesul sau obisnuinta sa le vada. Interesul meu si al Sabinei ar fi sa cream un fel de initiativa permanenta care sa se ocupe de spatiul public, si nu neaparat numai cu artisti. Ci si cu sociologi, cu urbanisti, cu oameni interesati. Dar pentru asta avem nevoie de un partener care sa preia acest proiect. Noi am adunat bani, am adunat artisti, am facut ceva. Dar eu ma retrag din acest proiect, pentru ca am alte obligatii. As dori sa predam aceasta initiativa, chiar si cu resursele financiare adunate, cuiva din Romania care sa continue proiectul.
» Care ar fi cea mai potrivita institutie care sa se ocupe mai departe de acest proiect: Ministerul Culturii si Cultelor, Institutul Cultural Roman sau poate o institutie privata?
— Mai degraba un ONG, pentru ca aceste institutii oficiale reprezinta deja ceva mediocru, care nu au chiar curajul nostru. E nevoie de o initiativa independenta, sustinuta totusi de MCC sau ICR. Asta ar fi situatia ideala. Noi nici nu i-am intrebat pe cei de la MCC, pentru ca totul e mult prea complicat, mult prea birocratic. Cu ICR a fost mult mai simplu, pentru ca din start ne-au oferit o suma, nu prea mare, dar OK. Allianz Kulturstiftung si Erste Stiftung din Viena sunt partenerii nostri cu mare putere financiara, care au dat deja de inteles ca si la anul vor fi interesati de proiectul asta. Probabil angajamentul lor financiar va creste, dar pentru asta trebuie oferita o infrastructura.
» Care credeti ca va fi impactul acestui proiect?
— Oamenilor de cultura – nu e o exprimare chiar buna – li se adreseaza in primul rand. Pentru ca ei transmit mesajul mai departe. Dar populatia in general ma intereseaza mai mult. Va dau un alt exemplu: monumentul vivant realizat de Dan Perjovschi. El a facut doua statui in Piata Universitatii. Doua persoane care timp de trei, in fiecare zi, au facut un fel de teatru mim: un miner a batut un student. Referintele sunt foarte evidente, nu ai nevoie un acces cultural sa intelegi aceasta piesa.
» Mai ales ca a fost in Piata Universitatii.
— Oamenii care au trecut pe acolo, care stiu ce s-a intamplat, si-au dau seama ca e vorba despre o demonstratie istorica, despre un subiect nediscutat in societatea romaneasca. Nu s-a evaluat, nu se stie ce s-a intamplat exact, nu s-a vorbit niciodata despre violenta existenta in societatea romaneasca.
