Am primit o carte deconcertanta tocmai de la editura timisoreana Brumar, cunoscuta pentru exigenta ei si pentru faptul ca nu publica orice manuscris. Autorul cartii este un necunoscut, Aurel Curca Udeanu, despre care editura face impardonabilul pacat de-a nu ne spune nimic. Titlul cartii nu este chiar cel mai fericit, desi nu lipsit de miez, Cand Dumnezeu se exileaza-n tine…
Nu avem de-a face nici cu o carte de versuri sau cu un roman, nici cu eseistica ori critica literara. Ceea ce scrie necunoscutul autor este o suita de meditatii pe care esti tentat sa le treci cu vederea. Cu toate acestea, ele degaja o forta speciala, apartinand asadar unui om care nu scrie ca sa se afle in treaba sau fiindca vanitatea nu l-ar lasa sa doarma linistit. Textul putea foarte bine sa ramana nepublicat si probabil ca aceasta "infirmitate"nu ar fi contat foarte mult. Important este ca omul a scris cartea, nu ca a publicat-o. Daca a publicat-o, acesta este pana la urma beneficiul nostru si, mai mult sau mai putin, trebuie sa-i multumim.
Cartea te asalteaza din toate unghiurile si deci nu are nici o strategie pentru a-si suprinde cititorii. Pur si simplu te sufoca prin febricitatea intrebarilor pe care le formuleaza. De acord, unele dintre acestea sunt naive, adica au acel patos care le face vulnerabile in fata ochilor celor harsiti in lecturi, dar aceasta nu are prea mare importanta. Intalnim ecouri din diversi autori fie crestini, budisti, existentialisti sau chiar nihilisti. El stie ca atasamentul religios nu presupune neaparat castigarea unei certitudini, ci o situare mai presus de certitudine. De aici nevoia de-a fi permanent tensionat. Repet, nu discutam cartea din punctul de vedere al valorii care este ca intotdeauna discutabila, ci al angajamentului intelectual. De aceea, spre sfarsit, dupa ce penduleaza prin diverse zone metaforice de altminteri destul de riscante, autorul nostru ajunge in Pateric unde gaseste un fragment pe care din admiratie fata de vechea intelepciune merita sa-l reproducem.
Avva Pimen a zis despre avva Ioan cel Pitic ca odata l-a rugat pe Dumnezeu si i-a ridicat patimile, devenind fara griji. S-a dus si i-a zis unui batran : m-am linistit, nu trebuie sa ma mai razboiesc cu nici o patima. Batranul ii zice: Du-te si roaga-l pe Dumnezeu sa-ti dea razboiul inapoi, ca sa-ti revina zdrobirea si smerenia pe care le aveai. Sufletul inainteaza razboindu-se… S-a rugat si dupa ce a primit din nou razboiul nu mai cerea sa-i fie luat…
Sa luam aminte citind aceste randuri… Insasi cartea de fata este o pledoarie in favoarea razboiului nevazut de care nu trebuie sa fim privati. Fara acesta nu am fi decat niste legume care – ironie! – n-au nici cea mai firava idee despre sensul pacii…
