Discutia despre anularea condamnarilor politice pronuntate la ordinul partidului unic de instantele judecatoresti comuniste e veche si dramatica. Au fost ani cand ea a antrenat o mare parte a societatii civile. Nu e mai putin adevarat ca de catva timp s-a stins. Am vazut chiar, recent, niste reactii care ar stupefia pe orice om de bun-simt. Una dintre acestea pretindea, cinic, nici mai mult, nici mai putin decat ca anularea condamnarilor politice va produce o noua categorie de profitori. Trebuie sa fii extrem de marginit, daca nu cumva implicat de partea cealalta, ca sa judeci in felul acesta o masura absolut fireasca pentru o tara care vrea sa devina stat de drept. Faptul ca sute de mii, poate milioane de oameni au fost persecutati, torturati si chiar ucisi pentru delicte de opinie sau pur si simplu pentru apartenenta la o clasa care, conform ideologiei bolsevice, era sortita disparitiei trebuie recunoscut si asumat de statul de drept, inlocuitor al vechiului sistem. Teroarea de masa pe care au exercitat-o partidul comunist si securitatea, mana in mana, trebuie explicata, asumata, rascumparata.
In urma cu un deceniu, ministrul Justitiei de atunci, un liberal dupa cate imi aduc aminte, a raspuns cererilor tot mai imperioase ale AFDPR si Aliantei Civice pentru o lege asemanatoare ca, din cauza faptului ca exista o continuitate a justitiei, aceasta lege nu poate fi adoptata, propunand in schimb rejudecarea dosarelor caz cu caz. Nenumarate victime ale "justitiei" comuniste au murit cu pecetea infamanta pe un nume, uneori, stralucit, cum a fost serban Ghica, de pilda, ca sa dau numai un singur exemplu. Eroi in fata celor care stiu despre ce e vorba, au ramas criminali in arhivele nationale.
Astazi se vorbeste din nou despre acest proiect de lege, care ar anula in bloc o intreaga linie a justitiei comuniste, cea a condamnarilor politice. Ceea ce a trezit indignarea tampa a ipochimenului cu "noii profitori" a fost, probabil, faptul ca legea ar prevedea si niste reparatii materiale pe care le-ar primi cei in cauza sau urmasii acestora, pe langa aceea morala de a li se albi cazierul. Dar nu e logic sa se incerce macar o palida despagubire pentru anii pierduti prin puscarii si pentru vietile distruse de un regim criminal? Desigur, mintile inguste se pot intreba de ce trebuie sa plateasca statul, sa zicem, de drept oalele sparte de statul totalitar. Pentru ca, si aici e valabila chestia cu continuitatea, statul de drept preia datoriile celui totalitar. Caci, nu-i asa, Germania, azi de mult democrata si pluralista, plateste din greu pentru crimele Germaniei naziste.
Dar nu e foarte tarziu sa se adopte o lege care trebuia votata acum cel putin zece ani, daca nu in primele luni ale lui 1990? Pentru cei mai multi dintre eventualii "beneficiari" ai unei asemenea legi e chiar prea tarziu. Dl Constantin Ticu Dumitrescu observa diminuarea dramatica a numarului supravietuitorilor puscariilor comuniste in ultimii ani. Fapt explicabil, de altfel. Sa fie aceasta intarziere inca una strategica, vizand tocmai disparitia majoritatii celor carora li se adreseaza? Cunctatorul national Ion Iliescu si sleahta sa au amanat, la fel, si legea pentru deconspirarea securitatii ca politie politica, pana cand multi subiecti s-au aranjat sau au disparut. Cei zece ani de guvernare iliesciana nu au fost in zadar, tovarasi! Ei s-au prelungit si in guvernarile care s-au pretins democrate.
