Intr-o lume a cantitatilor si a cantitativului, a vizibilitatii provocatoare, intr-o lume, asadar, din care parca rusinea a disparut cu totul, iar artistul, ca sa supravietuiasca, se simte de multe ori obligat sa pluseze, adica sa avanseze si mai mult in registrul grotesc si infernal, daca intalnim un artist care vaneaza transparente, atunci pe buna dreptate se cuvine sa-l apreciem si sa nu ne despartim prea usor de arta lui. Un asemenea artist este Ariana Nicodim, iar faptul ca la galeria Dialog a Primariei sectorului 2, acolo unde au mai fost gazduite expozitii valoroase, vizitatorii se pot intalni cu artista constituie un veritabil eveniment expozitional.
Scari ingeresti
Ariana Nicodim este un artist care are o bogata experienta si care a depasit faza entuziasmelor juvenile. Bucuria de a mai vernisa acum o expozitie de tapiserie reprezinta pentru ea un prilej de adanca meditatie, in care se oglindeste si ne invita si pe noi, vizitatorii mai mult sau mai putin avizati, sa ne oglindim. In primul rand, artista vizeaza neatinsul. De aceea expozitia se si intituleaza Spre intangibil. Ea lucreaza avand constiinta faptului ca miza artei sale se afla mai presus de simturi. Asadar, ea mai mult sugereaza decat numeste, nu ne cere sa vedem, ci mai degraba sa inchidem ochii si sa ne inchipuim ceea ce artista incearca sa exprime printr-un alfabet extrem de delicat. Scarile ingeresti sunt de aceea cea mai interesanta lucrare. O suita de pene se ridica la cer si, desi imobile in ambianta expozitionala, de fapt iti dau tot timpul senzatia ca freamata. Dar este vorba de un freamat spiritual care se percepe cu ochii mintii, asa cum si muzica sferelor nu poate fi perceputa decat cu un auz de alt ordin decat cel grosier. Penele Arianei Nicodim ne sugereaza astfel cat de inefabil este drumul ascensional. Intr-un univers de metal, sticla, fier-beton, caligrama zborului spiritual, asa cum este reprezentat de artista, ne infioara si transcende opacitatile. Ar fi insa o greseala s-o reducem pe artista la o fiinta aeriana, care, vrand sa depaseasca teluricul, se refugiaza in zone tot mai rarefiate. Ariana Nicodim are o relatie subtila si eficace cu teluricul pe care nu-l minimalizeaza – ceea ce ar fi de altminteri destul de facil –, ci il distileaza posedand o stiinta alchimica savanta.
Pamantul
In expozitie un perete intreg este ocupat de o tapiserie maronie, terna, care se intituleaza chiar Pamantul. Nimic deci mai contrastant cu arpegiile de pene care domina restul expozitiei! Artista a gandit insa o asemenea lucrare contrapunctica tocmai ca sa ne avertizeze ca ajungerea in cer si rasfatul cu intangibilul nu pot sa aiba loc daca in prealabil nu a existat un contact dur cu elementul pamant, cu materia in ipostazele ei cele mai dense ale carei "noduri si semne" nu le poate descifra decat un artist pregatit pentru o asemenea incercare. Ariana Nicodim face parte din categoria acelor artisti care nu se sfiesc sa se ia la tranta cu tot ce e mai greu. Pamantul ei este de fapt un greu al pamantului, ceva care in ultima instanta nu este palpabil, dupa cum tarana pe care o luam din cand in cand in mana nu se confunda cu esenta telurica spre care aspira artista in lucrarea ei. Iata deci ca intagibilul nu este doar "in sus", ci si "in jos". La urma-urmei, asa cum extremele se ating, de ce inefabilei scari ingeresti sa nu-i corespunda si o scara coboratoare in interiorul pamantului?
Focul
Daca avem aer si chiar eter, daca avem pamant, de ce nu am avea foc? Ariana Nicodim ne ofera o alta tapiserie de un rosu intens, dar potolit pe care o intituleaza chiar Focul si in care ea comprima atat ideea de cataclism, cat si pe aceea de intransigenta purificare. Focul in viziunea artistei este un element intemerdiar intre freamatul penelor albastre ce urca spre ingeri si venele ingrosate ale pamantului. Dar focul este si sageata incandescenta care ii sfarteca pe privitori si ii smulge din repaosul unei imprecise amanari. Cu alte cuvinte, fara sugestia focului expozitia ar parea incompleta. De altminteri, ceea ce face Ariana Nicodim nu este altceva decat un rezumat al cosmosului vazut ierarhic si stratificat. Arta ei a stat in atentia unui critic de calibrul lui Dan Haulica din ale carui reflectii o retinem pe aceasta: "In jurul acestui intangibil se simt atrase, in ultima vreme, cele mai pretioase pariuri din travaliul Arianei. In numele unei simplitati esentiale, ea se intrece virtuozistic in a depasi rezistenta fizica a masei. La presiunea pe care o exercita cumulul materiei, artista rapunde prin ordinea rivala a unei decantari senine…" Un critic din alta generatie de factura Aureliei Mocanu rezuma astfel: "Ariana conduce firul din Labirint spre Inalt… O formula inspirata care pune in evidenta relatia dintre o orizontala incalcita si verticala mantuitoare." Chiar la intrare in expozitie suntem intampinati de doua conuri austere, omagiu adus sotului, artistul Ion Nicodim, disparut in urma cu doi ani. Par si niste stalpi care strajuiesc intrarea intr-o alta lume, poate lumea de dincolo… Ca orice creator adevarat, Ariana Nicodim are sensibilitatea jertfei. La urma-urmei, tot ce vedem aici poate fi si o ofranda adusa celui si celor care nu mai sunt printre noi. Asa am inteles ca cel de-al patrulea element, cel acvatic, sunt lacrimile…
