Suna bine: teatru social, experiment cu persoane aflate in detentie care executa pedepse intre 4 si 20 de ani, o poveste despre cainii din Bucuresti si despre cum au ajuns ei, in urma demolarilor, pe strazile Capitalei.
Spectacolul "Ca(r)ne – Orasul e al nostru", o idee a lui Calin Dan (nume important pentru arta vizuala, inexistent pana acum in teatru), prezentat luni seara la Teatrul Odeon, subliniaza diferenta dintre ce este un sinopsis si care este realitatea. Te face si sa-ti promiti ca data viitoare vei fi mai atent cand vei alege un spectacol, doar pe baza sinopsisului.
Finalul in care personajele danseaza pe acordurile unei manele, desi ar fi trebuit sa le atraga atentia celor prezenti in sala ca fiind momentul in care "actorii" s-au simtit cel mai bine, nu a facut decat sa puna capsuna in motul de ridicol. Singurul merit al acestui show a fost ca nu a durat mai mult de 50-60 de minute.
Marele defect – pentru ca aici sunt multe – este ca experimentul lui Calin Dan, finantat de mai multe institutii olandeze, se dovedeste a fi complet inutil tocmai pentru cei pe care trebuia sa-i mobilizeze. E profund fals sa spui de exemplu ca mai multi detinuti de la Colibasi au devenit actori in "Ca(r)ne", din moment ce ei nu au facut absolut nimic cat a durat spectacolul, jucand cel mult rolul de decor. Nici macar nu au vorbit, pentru ca regizorul, care este si autorul textului, a preferat varianta inregistrarii unor voci. Conform programului de sala, nici macar nu erau ale celor adusi pe scena si lasati acolo.
Chiar daca s-a dorit a fi o poveste a cainilor – citez din acelasi program de sala: "Subiectul piesei este o zi din viata cainilor proveniti de la demolarile efectuate in anii ’70–’80, in Bucuresti, pentru a face loc constructiei Casei Poporului" –, "Ca(r)ne – Orasul e al nostru" nu a fost decat un ambalaj superpretentios, adica multimedia, pentru un text alambicat, greu de inteles si de urmarit. O alegorie cu "soparle", care ar fi avut farmecul ei in urma cu vreo douazeci de ani, dar care acum a aratat la fel de ponosita si de neconsumat ca o rochie cu maneci bufante din anii ’80.
Niste caini aflati intr–un spatiu denumit "OPATRA" – din programul de sala, aflu ca este vorba de un ecarisaj – vorbesc despre viata lor, despre simtul proprietatii, despre "doua labe" (a se citi "oameni") si despre "labe rotunde" (a se citi "masini"). Din cand in cand, latra: un enervant "haihaihai!". Mai apare cuplul "RegelesiRegina din Opatra", in care ii ghicim, desigur, pe sotii Ceausescu, care ii pun pe caini la treaba, sa construiasca un palat – "Casa Poporului", ati ghicit – pentru Opatra. Apare si nevoia unui sacrificiu, cuplul regal se decide tot pentru caini, care nu par a fi aceiasi cu cei care construiesc. Nu ca pana aici ar fi fost prea clar. Dar de aici incolo…
Pentru ca sacrificiul cainilor nu este suficient sa tina zidurile noii constructii, sotia insarcinata a arhitectului este zidita, iar cainii constructori sunt lasati pe acoperis, de unde zboara, ca Mesterul Manole. De parca nu ar fi fost suficient tot acest amestec de politica si mituri esentiale, cainii au nume… egiptene: Anubis, Isis, Sobek.
Cum spuneam, oamenii aflati pe scena nu fac nimic, cu exceptia unor miscari anemice intr-un decor cu sensuri absconse. Toata asa-zisa poveste se deruleaza in schimbul de replici inregistrate si in animatia realizata de Valentin Chincisan. Filmuletul animat chiar este reusit, dar nu se pupa deloc cu restul spectacolului. Mai bine ar fi stat intr-o galerie. De altfel, "Ca(r)ne – Orasul e al nostru" chiar arata ca o instalatie, de mari dimensiuni, in care intra si oameni. Desi s-ar fi putut si fara.
