„Amityville” este un remake dupa un film din 1976 (semnat de Stuart Rosenberg; James Brolin protagonist), realizat la randul lui dupa o carte. Nu sunt singurele filme pe acest subiect – cea mai celebra casa bantuita din Statele Unite. Nu e singura, dar lucrul care i-a adus renumele e faptul ca in ea au murit la 13 noiembrie 1974 sase persoane, maturi si copii, ucisi de fiul, respectiv, fratele lor. Un an mai tarziu (si ne mentinem inca in limitele realitatii), familia Lutz (cu trei copii) a cumparat casa din Long Island, dar a locuit aici doar 28 de zile pentru ca (deja intram pe nisipuri miscatoare) era bantuita. Cazul a facut la vremea respectiva, in 1975, mare valva, filmul lui Stuart Rosenberg fiind o parte a intregului curent mediatic care a facut din familia Lutz o celebritate. Si atunci, ca si acum, au existat voci care au afirmat ca la mijloc era o facatura, de pilda ca George Lutz ar fi inventat totul pentru ca nu avea cu ce plati ipoteca. In 1976, familia, care deja locuia altundeva (dupa ce a lasat in urma mobila, haine, tot), a revenit cu o echipa de investigatori paranormali, care au confirmat faptul ca e ceva acolo, dar ca numai niste preoti speciali pot exorciza casa. Kathie Lutz, sotia lui George, a murit in urma cu cativa ani, dar George inca traieste, da interviuri si chiar i-a dat in judecata pe producatorii acestui film.
„Amityville” e produs de cei care au realizat in 2003 si remake-ul la „The Texas Chainsaw Massacre”. Scris de Scott Kosar (care a scris si scenariul filmului amintit adineauri, dar si scenariul la „Masinistul”), regizat de un debutant celebru pana acum in reclame, filmul are toate ingredientele horrorului comercial (sic!). Toate sunt pe fata, agresive, lipsite de dozaj. Figurile mortilor, pline de sange, apar in spatele cate unui erou cand acesta se apleaca sa se spele pe fata etc. Orientativ, filmul face parte din aceeasi familie cu „The Ring”. Lutz spune azi ca filmul se bazeaza pe neadevaruri si ca face din el un criminal. Or, Lutz afirma ca n-a avut nici o tentativa sa-si omoare familia (nu si-a ucis nici macar cainele, asa cum apare in film), ca nu le-a construit cosciuge (acesta fiind un element al unui alt caz de omucidere), ca nu a existat in oras nici un preot satanist (Ketcham) care sa fi torturat cu secole in urma oameni in acea casa. De altfel, adevarata casa a fost construita in 1928, nu in 1690, asa cum se afirma in film.
Pe de alta parte, filmul se reclama a fi „bazat pe o intamplare adevarata”, ramanand unul de fictiune, dar nu poate fi negat faptul ca elementul lui de senzatie (asumat) e tocmai faptul ca se bazeaza pe fapte reale. Deci tot ce se vede pe ecran e de presupus a fi fost real. Nu stiu daca ce am vazut pe ecran s-a intamplat pe bune sau nu, dar stiu ca „Amityville”, varianta 2005, e un film pur fizic, bun de speriat si de aceea previzibil si plat. Scenaristul s-ar fi putut inspira mult mai bine din interviurile lui Lutz decat din cinemateca horror. De pilda, intr-un interviu acesta povesteste cum la inceput casa era linistita, avea rabdare. Mai apoi au aparut mirosurile. Era si un lichid ciudat, verzui, pe tavan. Apoi au aparut zgomotele, pasii, usa de la intrare care se trantea. Existau fluctuatii de temperatura. Era cand rece, cand foarte cald. Cainele s-a speriat de ceva nedefinit din prima zi si era aproape sa se spanzure in lant incercand sa fuga. Pe urma a avut ani de zile cosmaruri. Daca producatorii ar fi vrut mai multa nuanta, daca ar fi vrut sa faca intr-adevar un personaj din acea casa, daca ar fi incercat sa domoleasca excesul de sange si zgomote terifiante, rezultatul ar fi fost cu totul altul.
