Ileana Stanculescu (29 de ani) e un nume nou in documentarul romanesc, pentru ca a studiat filmul in Germania, la „Hochschule fur Film-und Fernsehen Konrad Wolf”, din Potsdam-Babelsberg. Cu filmul ei de debut, „Podul peste Tisa”, a mers la multe festivaluri, obtinand anul trecut un remarcabil Premiu de debut la Festivalul de Film Documentar de la Amsterdam, una dintre cele mai prestigioase competitii de documentar din lume. Totusi, „Podul peste Tisa” n-a fost vazut in Romania pentru ca n-a fost selectionat la nici un festival. Recent, filmul ei a fost premiat si in Ungaria, la Miskolc.
– Cum iti vezi traseul dupa acest start foarte bun?
– Ma bucur foarte mult de premiile obtinute, dar traseul nu depinde intotdeauna de acestea. Cateodata poti sa ai succes la festivaluri cu un film, dar sa nu primesti bani pentru a face altul. Am avut insa norocul ca la doua saptamani dupa ce am obtinut pre-miul de la Amsterdam sa obtin un alt premiu, in Germania, unul pentru coproductie, constand in finantarea completa a unui nou proiect de film documentar. Cateva saptamani mai tarziu am putut incepe filmarile.
– Cu ce ochi a fost vazut „Podul peste Tisa” de publicul din Ungaria?
– Din pacate, nu am fost la festival, deci nu stiu cum a fost perceput. In film e vorba despre un pod intre Sighetu Marmatiei, oras pe malul romanesc al Tisei, si Solotvina (Slatina), oras pe malul ucrainean al Tisei. Acest pod a fost reconstruit dupa mai mult de 50 de ani, dupa ce a fost minat in timpul razboiului. Pe ambele maluri traiesc romani, ucraineni si maghiari. In timpul filmarilor am vorbit atat cu unii, cat si cu ceilalti. Iar unul dintre personajele „principale” ale filmului este un ungur din Sighet, Gustav Schreiner, paznicul podului. El e „omul locului”, cel care stie toate povestile. Pentru publicul de la Amsterdam a fost aproape de neconceput ca s-a reusit finalizarea podului. Bani putini, schimbari politice la nivel local, inundatii – toate acestea i-au franat reconstructia. Dupa trei ani, podul a fost gata, dar a ramas inchis. Granita pe Tisa este din nou pazita, ca pe timpul Uniunii Sovietice, dar de data asta din cauza intrarii Romaniei in UE. Cred ca asta au putut intelege cei din Miskolc cel mai bine. Acest nou „zid” invizibil intre tarile membre UE si celelalte tari ramase in afara UE este de fapt tema filmului.
– La ce alte festivaluri ai mai fost cu el?
– La Munchen, Salonic, Interfest Moscova, Sarajevo, Silverdocs AFI/Discovery Channel Documentary Festival (SUA), OXdox – Documentary Festival (Marea Britanie), Crossing Europe Film Festival Linz (Austria), P’rnu (Estonia), Erevan (Armenia), Aland (Finlanda), Baden-Wurttemberg (Germania), Seul, Zagreb (Croatia), Rencontres Internationales du Documentaire – Montreal.
– Ai facut scoala de film la Berlin. Ai de gand sa te intorci sa faci documentar in Romania?
– Am terminat scoala germana din Bucuresti si dupa Revolutie am avut posibilitatea sa termin cu bacalaureatul german. Scoala de film am facut-o la Potsdam, in apropierea studiourilor „Babelsberg”. Este cea mai veche scoala de film din Germania, cu profesori atat din fostul „est”, cat si din fostul „vest” al Germaniei. Acest lucru a fost foarte benefic pentru studenti, pentru ca am avut parte de viziuni diferite asupra filmului, teatrului, esteticii filmului etc. As vrea sa fac filme acolo unde inteleg cel mai bine problemele, viata si mentalitatea oamenilor. Dar nu sunt legata neaparat de Romania, daca gasesc un subiect interesant in alta parte. Numai ca pana acum majoritatea subiectelor care m-au interesat le-am gasit in Romania.
– Despre ce e vorba in noul tau film?
– Este portretul unui mic sat din Ardeal in care traiesc impreuna romani, sasi si nemti. Nemtii s-au mutat acolo ca sa scape de stresul din Germania, dar nu au putut sa stea linistiti nici in Romania si au inceput sa se ocupe de tot felul de proiecte in sat, la care lucreaza impreuna cu romanii. De exemplu, deschiderea unui mic magazin pentru turisti sau a unui dispensar. Felul in care traiesc si colaboreaza m-a interesat foarte mult. Au mentalitati diferite, dar intr-un fel reusesc sa se inteleaga. De cateva saptamani montez filmul la Berlin. Pentru ca am primit finantarea pentru o coproductie romano-germana, trebuie sa termin o parte a postproductiei filmului in Germania.
– Crezi ca se poate vorbi de o noua generatie in documentarul romanesc?
– Da, sunt cativa documentaristi prezenti la festivaluri, workshop-uri in strainatate, regizori care obtin finantari in afara granitelor, care lucreaza cu posturi de televiziune ca Arte sau BBC. Si cred ca o sa apara din ce in ce mai multi asemenea regizori. Ceea ce este bine pentru imaginea Romaniei, pentru ca au fost facute multe filme documentare sau reportaje despre Romania, dar nu neaparat de cei care cunosc cel mai bine istoria, mentalitatea sau problemele locului.
Dupa premiul de debut la Amsterdam, Ileana Stanculescu pregateste un film despre satul Viscri
