Ideea acestei anchete ne-a venit atunci cand am incercat sa ne imaginam ce i-ar placea spectatorului sa stie despre un regizor roman. Care ar fi putut fi numitorul comun al mai multor regizori din generatii diferite? Asa ne-am gandit sa aflam ce film romanesc iubesc acesti regizori cel mai mult. Care le e cel mai drag (lucru care nu e egal neaparat cu „cel mai bun”, ci implica o optiune personala). Stand rand pe rand de vorba cu cativa dintre ei, a devenit evident, in geografia acestei anchete, un joc al coincidentelor. Regizorul apreciat de un regizor devenea cel chestionat si rugat sa numeasca filmul preferat. N-am intentionat sa elaboram un top, o data pentru ca ideea de top e irelevanta si discutabila, dar si pentru ca ar fi fost nevoie de mult mai multi subiecti. Una dintre concluziile pe care le-am tras a fost ca 99% din cei chestionati au ales un film consacrat, clasic. O singura exceptie: Lucian Pintilie, care a numit si ultimul film al unui cineast tanar. In al doilea rand, sa afli ce film iubeste un cineast poate da indicii despre constructia interioara a acelui cineast, dar si despre felul in care relationeaza cu filmele din afara universului sau creativ. In al treilea rand, ancheta transmite indirect si ideea optimista ca exista filme de la care cineastii contemporani sa se revendice, fie si sentimental.
LUCIAN PINTILIE
– „Morometii” (1986) de Stere Gulea; „Moartea domnului Lazarescu” (2005) de Cristi Puiu.
CRISTI PUIU
– „Reconstituirea” (1969) de Lucian Pintilie, „Morometii” (1986) de Stere Gulea, „Secvente” (1982) de Alexandru Tatos.
– „Reconstituirea” mi se pare ca e intr-un fel cel mai omogen film romanesc, atat la nivelul povestii, cat si al regiei, imaginii, optiunii auctoriale. Sunt apoi cateva performante actoricesti remarcabile, cum sunt cele ale lui George Constantin si a celui care-l joaca pe soferul IMS-ului. Imi place foarte tare si Ernest Maftei.
– „Morometii” ma emotioneaza foarte tare, mai tare ca „Reconstituirea”. Cand zic „Morometii” zic actorie si mi se pare, cantitativ, cel mai important film romanesc din acest punct de vedere.
– „Secvente” imi place din multe motive. Sunt intr-un fel foarte atasat de el pentru ca e, cred, singurul film romanesc ce reconstituie atmosfera anilor '80. Este bine jucat, poate mai putin la inceput. Mi-e greu sa ma raportez la celelalte doua filme cum ma raportez la „Secvente”, pentru ca anii '80 au fost anii in care eram constient de ce e in jurul meu, cu bucurii si nemultumiri. Daca ar fi sa le caut celor trei filme un numitor comun, acesta ar fi incapatanarea cu care cei trei regizori au cautat sa-si exprime viziunea despre lume. Imi plac pentru ca sunt personale, au semnatura autorului.
SERBAN MARINESCU
– „La Moara cu noroc” (1956) de Victor lliu.
– E un film de care sentimental sunt legat. Un film de scoala, in sensul ca anunta o scoala de cinema. Nu stiu in ce masura ea a reusit sa se intrupeze, dar cu siguranta o anunta. E un film care sta in picioare extraordinar de bine. Analizat si azi, el are de toate. E foarte interesant ca limbaj cinematografic, ca decupaj, ca structura. E un film romanesc pur, fara sofisticarii, mode, e genul de cinema nemuritor ca structura si gandire. Eu il consider un film-reper. Evident, tot in zona aceea s-au facut si alte filme, dar pentru mine, personal, acesta e cel care ramane. Nu trebuie sa uitam ca el exista. S-a tot spus, mai ales de catre tineri, ca cinematograful romanesc nu exista. Probabil ca acestia n-au vazut multe filme. Trebuie tinut cont si de radacina. Scoala romaneasca de film exista.
NICOLAE MARGINEANU
– „Nunta de piatra” (1971) de Dan Pita si Mircea Veroiu.
– Mi-a ramas in memorie drept cel mai elegant si rafinat film din cinematografia romana. E foarte riguros facut, cu o mare economie de mijloace. Eu iubesc la un film cel mai mult imaginea. In general, cred ca asezarea luminii e un act de creatie. Iar „Nunta de piatra” cred ca n-a mai fost depasit de nici un alt scurtmetraj de final de institut si cred ca, pastrand proportiile, Dan Pita si Mircea Veroiu n-au dat pe urma un lungmetraj la fel de bun. Dar conditiile din perioada socialista obligau la un alt mod de gandire. Existau constrangeri, cenzura pornea din faza de scenariu.
NAE CARANFIL
– „Proba de microfon” (1979) de Mircea Daneliuc.
– 1980. Pentru prima data in existenta mea de tanar cinefil, vedeam un film romanesc de autor, nestrangulat in propria metafora, nefacand ora de dirigentie cu spectatorul si necedand tentatiei de a boci la capataiul unei Romanii in agonie. Poveste, personaje si dialoguri erau toate scandalos de autentice. Umor incendiar. Detectorul meu personal de minciuni mergea in gol. Ce dracu' pazeau tovarasii de la Comitetul Central? Dormeau in post?
RADU MUNTEAN
– „Morometii” (1986) de Stere Gulea.
– Filmul lui Stere Gulea imi place nu atat din punctul de vedere al transpunerii corecte a romanului, ci mi se pare ca are o atmosfera si un autentic foarte convingatoare. Victor Rebengiuc e genial. S-au intalnit acolo niste lucruri in modul cel mai fericit cu putinta: imaginea lui Vivi Dragan Vasile, actorii s.a.m.d. Am vazut „Morometii” de nu stiu cate ori si tot l-as mai revedea.
STERE GULEA
– „Padurea spanzuratilor” (1964) de Liviu Ciulei.
– Dupa mine, filmul are un echilibru perfect intre continut/mesaj si rigurozitatea limbajului cinematografic. E un film extrem de elaborat, in sensul bun al cuvantului, si care, in ciuda vechimii, are un limbaj pur, desi are la baza o opera literara. Are o viziune plastica pur cinematografica – si asta imi place cel mai mult. Este unul dintre putinele filme romanesti care are un astfel de echilibru. Mai sunt si altele – „Reconstituirea” sau vreun Daneliuc, dar eu pe acesta il consider cel mai rotund.
