Sala Mare a TNB a devenit mult prea mică pentru puzderia de fani ai dansului care au dat năvală să vadă spectacolul „Noche Bach” al Baletului Naţional din Chile, prezentat la Bucureşti, la „Întâlnirile JTI” din cadrul Festivalului „Enescu”.
Spectatorii au fost atraşi ca albinele de miere de numele coregrafului care reprezintă, fără îndoială, cea mai mare contribuţie românească la istoria dansului din toate timpurile: the one and only Gigi Căciuleanu. Dansator, poet, coregraf, un autentic filosof al mişcării, care a inventat o nouă limbă în dans, Gigi Căciuleanu este o personalitate seducătoare şi fascinantă ce te vrăjeşte dintr-un poem şi trei mişcări. „Născut” de Miriam Răducanu şi desăvârşit de Pina
Bausch, el a „fugit” de acasă ca orice rebel şi şi-a creat propriul stil, intitulat teatru coregrafic. Înainte de spectacol, Gigi Căciuleanu a avut şi o întâlnire cu jurnaliştii, care nu se mai dădeau duşi de la conferinţă. Aşezat pe scenă, înconjurat de balerinii săi, Gigi a făcut şi el câteva mişcări de încălzire, reuşind fără nici un efort şi un impresionant şpagat. La 64 de ani, el încă dansează şi are o mobilitate pe care i-ar invidia-o şi un licean.
„De ce Bach? – probabil că mă veţi întreba”, a spus el. „În primul rând, pentru că prietenul ăsta al nostru, Johann Sebastian, este universal, aşa cum lacrima este universală sau dragostea. Iar în al doilea rând, am vrut să-l scoatem puţin din biserică şi să-l aducem între oameni. L-am scos deci din biserica de cărămidă spre a-l aduce în biserica vie, a sufletelor. Fac ceea ce s-ar putea numi un dans cult, dar popular, pentru că eu cred că totuşi cultura nu trebuie să aparţină doar elitelor. Demo-cra-ţia începe atunci când barierele se ridică”, a spus coregraful, care a precizat că balerinii săi nu dansează doar pe muzică de Bach, ci chiar cu Bach.
Vorbind despre Chile, noua sa ţară, Căciuleanu a spus că s-a îndrăgostit de acel loc pentru că încă de la prima sa vizită a descoperit un fenomen interesant. „Am văzut într-o piaţă mare mii de oameni care stăteau în picioare tăcuţi. M-am dus, curios, să văd ce fac acolo şi am fost şocat să descopăr că ascultau un poet care citea cu vocea lui nelucrată versuri în ruseşte. Era Evtuşenko, nici nu ştiam că mai trăieşte. Toţi chilienii ăia erau pătrunşi şi-l ascultau, deşi nu înţelegeau o boabă ruseşte, dar îi ştiau versurile. M-am gândit atunci că asta trebuie să fie o ţară minunată dacă poezia aduce pe străzi mii de oameni. Înseamnă că şi dansul, care este şi el tot un soi de poezie, îi va aduna împreună.” Şi, într-adevăr, la scurtă vreme după venirea sa la conducerea companiei, Căciuleanu a scos din când în când balerinii de pe scenă, punându-i să danseze prin pieţe şi muzee, spre încântarea chilienilor.
Dansul ca algebră
Prima parte, intitulată „Conciertos”, a avut ca background sonor concertele brandenburgice nr. 3 şi 5. În acest fragment, Gigi Căciuleanu a transpus în mişcări o complicată, dar fascinantă algebră, adunând şi scăzând trupurile ca într-o ecuaţie. „În ceea ce mă priveşte, resimt muzica lui Bach ca pe o matematică senzuală”, declarase coregraful, care a mărturisit că în această primă parte a spectacolului său a fost inspirat de faimosul şir al lui Fibonacci în care fiecare număr reprezintă suma a două numere anterioare. Cele două părţi ale spectacolului „Noapte de Bach” au fost unite (sau despărţite) de un poem scris şi recitat de Gigi, poem în care misterul lumii era încriptat în cifra 8. „Iar Optul, cu ale sale două zerouri suprapuse, atât de mult echilibratul Opt, dacă în loc să-l fi înmulţit cu el însuşi l-am fi culcat de la început pe orizontală, am fi putut oare înţelege mai lesne infinitul?”
Partea a doua, „Cantico”, a făcut trecerea de la matematică la mistică, trupurile dansatorilor fiind parcă îmbrăcate în cântul „Jesu, Meine Freude”, în ceea ce Gigi Căciuleanu numea „dansul vocilor şi cântecul trupurilor, dans vocal sau cântec dansat inspirat de Fiinţa Supremă omniprezentă”. Sublimă această mărturie de credinţă prin care artistul le-a dăruit spectatorilor săi un scurt, dar răvăşitor „preview” al Paradisului, ştiut fiind faptul că, dacă îngerii se mai dedulcesc din când în când cu muzică de Mozart, Dumnezeu sigur ascultă doar Bach.
