Nu e nimic poetic în viaţa pe care o duc românii din satele de munte. Mă feresc totuşi să scriu cuvântul sărăcie. Oamenii aceştia nu-şi privesc existenţa într-un mod atât de simplist. Cei mai mulţi iau totul aşa cum, consideră ei, Dumnezeu le-a dat.
Dacă îţi vine, vorba aia, nevoia, te duci în fundul curţii. Şi e normal, în lumea asta. Dacă pleci din satul tău şi străbaţi un râu de noroi, traversând două dealuri şi o pădure, ca să ajungi la vecinul de la celălalt capăt al gardului din nuiele, iarăşi e firesc. Dacă nu ai medic sau farmacist la doi paşi de tine, dai o fugă în pădure şi-ţi cauţi leacurile de trebuinţă, printre ierburi de care ai auzit de la bunica, cum că ar fi bune pentru stomac, bube sau măsele. De un singur lucru se plâng muntenii, că rău îi mai apasă. Singurătatea. Nu le mai calcă nimeni pragul. Cătunele de strajă între cer şi pământ sunt obosite, îmbătrânite. Majoritare, toiagele care tremură chiar şi după cel mai neînsemnat ecou al văzduhului.
La aer rece, aspru
România care nu se vede la televizor nu aşteaptă nimic, de la nimeni. Fiecare om se gospodăreşte după propriile sale puteri. Am văzut asta după ce, de-a lungul anilor, am străbătut mici comunităţi din Apuseni, Caraş-Severin, Vrancea, Buzău. Ca să dau numai câteva exemple. Cu puţin timp în urmă am poposit în satele comunei Pui, agăţate de culmile Suhardului. Peste tot, numai cu maşinile echipate pentru obstacole grele poţi răzbate. Urci spre etajele superioare ale unei ţări, structurată în aşa fel, încât la bază, în oraşe, există civilizaţie, dar cu fiecare palier depăşit constaţi că o bună parte din elementele vieţii normale, după cum le considerăm noi, cei veniţi dintre betoane, dispar. Până când ajungi la mai bine de o mie de metri altitudine. Tragi aer rece, aspru, în piept şi spui că asta este cea mai mare bogăţie de aici. Reuşeşti să te auzi, de atâta linişte. Şi aceasta pare, în opinia vizitatorului, un câştig. Dar lista elementelor pozitive se opreşte destul de repede. Urmează poveştile de viaţă ale localnicilor.
Coroniţa de pe cruce
Mi-amintesc de un om din cătunul buzoian Păcurile. Avea cinci copii când l-am întâlnit, cu câţiva ani în urmă. Reţin imaginea unei cruci. Era chiar în faţa casei unde locuia bărbatul. Crucea era a soţiei lui. Murise femeia, din cauza unei complicaţii la naşterea celui de-al cincilea copil. Soţul a decis, de atunci, să renunţe la serviciul pe care-l avea la oraş, ca să-şi crească ordaslele. Din munca pământului şi din creşterea animalelor obţinea tot ce era necesar unui trai normal. Omul se temea, aşa cum mi-a destăinuit, ca nu cumva statul sau altcineva să vină şi să-i ia copiii. Avusese o slujbă care-l obliga să stea zile la rând departe de sălaşul său. Probabil că, într-adevăr, nimic nu-i întâmplător pe lumea asta. Aşa şi cu cimitirul din acest cătun. Vecin cu acoperişul sub care locuiau cei cinci copii, împreună cu tatăl lor. Şi totuşi familia nu fusese cu totul despărţită de moarte. Pentru că în fiecare dimineaţă pe crucea din dreptul casei era aşezată o coroniţă. Din flori, iarbă, crenguţe, orice se găsea, după anotimp. Copiii o împleteau. Pentru mama lor.
Nepăsarea? Deja e ceva „normal”
Aş putea să vă mai spun multe. Despre locurile văzute şi oamenii întâlniţi. Ştiu, de pildă, de la autorităţile din Cornereva că în 1996 au poposit prin părţile astea reprezentanţi ai Guvernului Germaniei, spunând că ţara aceea bogată e dispusă la o investiţie masivă pentru electrificarea tuturor satelor din Munţii Cernei. România ar fi trebuit să participe cu o cotă de vreo 20% din bani, restul venea de la germani. Bucureştiul nu a dat niciun răspuns, aşa că nemţii şi-au luat până la urmă „jucăriile” şi au plecat la ei acasă. Dacă tot vorbesc de aria asta geografică, nu pot uita de cătunul Scărişoara, legat de civilizaţie printr-o scară – cum altfel?! – nume predestinat. Scara din lemn fusese agăţată de stânci, încă din anii ‘70. O muncă titanică, şi periculoasă, a sătenilor. Ca să poată astfel să coboare la drumul mare, spre Herculane. A existat la noi, până în 2009, o agenţie guvernamentală pentru zonele montane, cu mari proiecte, dar mici realizări, în ceea ce priveşte infrastructura localităţilor din Carpaţi sau încurajarea tinerilor să deschidă afaceri bazate pe meseriile cu specific local. Ce să mai spui de modul în care se impart la noi banii pentru investiţii publice. Dacă eşti o localitate mare, ai şanse să ţi se aprobe un proiect de pod, de şosea, de curent electric ori apă potabilă şi canalizare. Dacă, în schimb, e vorba de un cătun cu zece case, adio! Se consideră efortul prea mare pentru un scop atât de mic.
“Să nu depinzi de nimeni”
Am fost astă-primăvară în Piscu Reghiului, un cătun din Apuseni, unde lumea îşi asigură cele trebuitore în gospodărie pe baza unor instalaţii construite după tehnologia din urmă cu sute de ani. Nimic nu este imposibil, chiar dacă nu ai bani să cumperi de-a gata, poţi rezolva şi într-un mod arhaic, şi destul de eficient, după cum am observat. Un ţăran de acolo îmi spune că “trebuie să înveţi să nu depinzi de nimeni, numai de Dumnezeu şi de priceperea ta”. Şi, aş adăuga eu, de o voinţă de fier. Aşa cum, de curând, în satul Fizeşti-2, din judeţul Hunedoara, am găsit exemplificarea în modul de viaţă al învăţătorului Ştefan Cimpoi. Dedicat meseriei şi elevilor săi, locuieşte pe timpul anului şcolar chiar în unitatea de învăţământ, ca să nu mai facă naveta din Petroşani, unde are casa. Asta se întâmplă de 16 ani. Mulţumirea pe care o are se află, zice el, în rezultatele copiilor pe care i-a învăţat. Mulţi dintre ei au ajuns la facultate. Contează însă baza, primii ani cu litere şi cifre, când a avut cine să le pună creionul în mână şi să le stârnească dragostea de carte.
De-ale vieţii, de-ale morţii
Noi, la oraş, alergăm după mâncare, cadouri, vacanţe, acum, de Sărbători. Şi timpul se scurge atât de repede, încât nici nu mai ştii diferenţa între zi şi noapte, între ani. Mă întorc iarăşi la poveştile mele, ca să vă zic de un alt cătun, din judeţul Buzău. Era în preajma Crăciunului. Nici ţipenie de om pe la casele de acolo, nu multe la număr. Descopăr, departe, lumina unui opaiţ la o ferestruică. Bat la uşă, mi se deschide, şi înăuntru găsesc toată suflarea acelei mici comunităţi. Cred că erau în jur de vreo 15 oameni, majoritatea bătrâni. Stăteau în jurul unei mese. Brânză, slană, pâine şi ţuică. Nimic mai mult. Erau uimiţi să vadă un străin, dar totodată bucuroşi de oaspeţi. M-au invitat la un bob de odihnă pe un scăunel din lemn, cu trei picioare, cum stăteau toţi. Mi-au spus că aşa e obiceiul la ei. Când e de muncă, se adună să dea o mână de ajutor vecinului care are nevoie. La fel şi în zilele mari, se strâng în casa unuia dintre ei. De fiecare dată, la altcineva. Nu pentru petrecere. Nici nu ştiu dacă oamenii aceştia percepeau cuvântul petrecere aşa cum îl înţelegem noi, orăşenii. Sătenii se adunaseră. Aşa ziceau, ne-am „adunat”. M-au îmbiat cu bunătăţile de pe masă. Discuţia continuă între ei de unde o întrerupsesem eu. Fiecare spune ce s-a mai întâmplat prin sat, ieri, alaltăieri. Altul îşi aduce aminte de tinereţe. Cineva întreabă ce mai face copilul lui cutare. Şi uite aşa, din vorbă în vorbă, mă integrez şi eu în atmosferă. Nu mai eram un vizitator, ci unul de-al lor. Vorbind, la rându-mi, de ale mele. Mă ascultau cu atenţie, fără să mă descoasă. Mai târziu au dat-o pe snoave. Râdeau şi de cele ale vieţii, şi de-ale morţii, deopotrivă.
Fotografiile care însoţesc acest material au fost realizate, cu puţin timp în urmă, de mine şi de un prieten, Ciprian Manea, în comuna Pui din judeţul Hunedoara.
