„Sunt româncă oriunde m-aș afla! Mi-aș fi dorit să fiu româncă în țara mea. Am încercat să se întâmple asta, însă de fiecare dată mi s-au închis ușile. Și nu oricum, ci trântite în nas! Și nu o dată, ci de fiecare dată!
E frustrant și dureros. Preferam o durere de sept, nu de suflet! Am ales să plec. Nu mi-a fost deloc ușor. Nici acum, după 10 ani, nu-mi este ușor. Am ales să nu mai plâng, să nu mai sufăr la scenă deschisă, ci să-mi trăiesc viața. Viața care este a mea, numai a mea.
Aici, unde mă aflu, primesc virtuțile de bază pentru a respira aerul moral și vertical de care am nevoie: respect și apreciere. De restul trebuie să mă ocup singură. Știu să lupt. Și în România știam să lupt, însă morile de vânt erau singurele cu care ți se permitea să lupți! Și au rămas așa până azi, chiar dacă în noiembrie 2014 am crezut că s-a produs un miracol care să le înlocuiască cu alte mori, ceva mai utile nouă, românilor. Din păcate, nu este deloc așa. Ba poate chiar s-au înmulțit aceste mori de vânt, iar cele existente anterior au devenit și mai puternice, spre disperarea și furia oamenilor de bună-credință.
Îi înțeleg pe compatrioții rămași în țară. Le cunosc durerea, frustrarea și furia. Le-am trăit și încă le trăiesc și eu. Nu mă simt vinovată în fața lor pentru că am ales să plec din jungla morilor de vânt. Nu mă simt vinovată de faptul că nu mi-am fixat niciun canal TV pe programe românești. Nu mă simt vinovată pentru că nu mă mai las intoxicată de declarații sforăitoare și ipocrite ale netrebnicilor din politica românească. Nu mă simt vinovată atunci când îmi exprim o opinie. Am această libertate, de care fac uz ori de câte ori simt nevoia. Nu-mi doresc ca, din cauza borfașilor care ne guvernează, să ne dezbinăm între noi. Ar fi și mai dureros, și mai frustrant.
Dragi prieteni români, să rămânem uniți! E tot ce ne-a rămas, e tot ce putem face în acest moment.“
Daniela Gafei (Dortmund)
