FOTO O zi de neuitat sub soarele Valenciei: „Gracias, amigos! Volvere!”

de Laurențiu Ciocăzanu , 08 octombrie 2017 - stire actualizata la ora 11:17, 08 octombrie 2017

Nàquera e un sătuc liniștit, situat la o aruncătură de băț de metropola Valencia. Aici se întâlnesc briza mării și vântul ce coboară de pe munte. Mulți români și-au găsit rostul în acest paradis mediteranean, printre spanioli, africani, latino-americani și chinezi.

Aterizat la Valencia, obosit, înghesuit, vai mama noastră de călători pe drumuri! Dar e bine. Cobor pe pământ spaniol îndrăgostit de două lumi: cea a Anei mele din avion, care m-a cucerit cu povestea ei de viață, și cea care mă primește deja.

Tinel și Ovidiu sunt băieți de gașcă. Au peste 10 ani de Spania și, ca multor frați români, nu le-a fost ușor. Nici acum nu le e. Dar sunt mai „de-ai casei“ și au învățat să lupte. Mă ridică de la aeroport cu „furgonul“ (așa îi zice el) lui Ovi și „decolăm“ spre Nàquera, satul de adopție al fratelui meu.

Îmi arde gâtul, dar nu e doar de la sete. Niscaiva bacterii și-au găsit popas sub amigdalele mele mai mereu paradite, iar acum parcă văd că-mi strică sejurul…

Almuerzo, comida, siesta

Nàquera m-a cucerit de prima dată cu felul tihnit în care trăiesc locuitorii săi. Mi-au intrat repede la inimă oamenii din acest „pueblo“ aflat la 28 de kilometri de Valencia și la 20 de minute, cu mașina, de plaja Mediteranei.

În această zonă a Spaniei e lege să nu ratezi „el almuerzo“, un fel de mic dejun consistent, care se servește între cafeaua de dimineață și comida (prânzul). Acesta din urmă începe în jur de ora 14.00, odată cu pauza de prânz luată de majoritatea angajaților. Ține până în jur de 16.00-17.00, cu siesta (odihna de 20-30 de minute, într-o stare de semisomn). Apoi, lumea revine la lucru până seara la 20.00. Urmează câteva ore pauză și de la 22.00 începe cina. Cam acesta e programul unui spaniol de vreme caldă. Românii de aici îl știu foarte bine.

Terasa din garaj

Acum e vremea berii. Ghinion. E „cerrada“ (închisă) terasa din centrul centrului (cea mai veche din sat, așa mi-a zis băbuța care a deschis garajul casei în 1986 – da, pe-atunci era un garaj!). Simpatica proprietăreasă octogenară i-a lăsat fiicei moștenirea care i-a dat pâine și a scos-o și la pensie, dar fiica are și ea dreptul la un liber.

Coborâm „la chinezi“. ­Și-au­ luat toți nume spaniole. Vorbesc atât de rău castellana! Dar știți ce? S-au înșurubat aici de ani buni grație umilinței. Juan – sau cum l-o chema pe Chang al meu – e prea amabil. Mă simt chiar incomod. Dar așa au supraviețuit. „M-aș întoarce și mâine acasă, în China“, îmi șoptește dulce-amar visul revenirii la glie. Așa spun toți, dar…

Trei berici la Chang Juan

Acum, Chang – sau Juan, no importa – , bagă, tati, o bericioaică! Estrella Galicia a apărut recent pe piață. E favorita mea, dar nu numai. Cifrele de vânzări au explodat. Succesul e apa. Puritatea nordului, regiunea nord-vest, spre Portugalia, nu departe de Camino de Santiago. De pe-acolo vine Estrella Galicia. Iar pe-aici, spre sud, localnicii respectă apa nordului.

Rad trei, scurt. Bine, sunt „tercio“, adică o treime de litru. Știți cum e, nici nu simți trei. Cică asta e metoda să dovedești ­guturaiul. Dai și mai tare cu rece-n el. Hmmm, nu simt remediul. Parcă dimpotrivă. Mă ridic. Acasă la frate-miu mă așteaptă și Carolina sa, nepoțica mea. O iau agale spre urcuș. Fac poze. Admir centrul urbei. Palmierul inevitabil. Casele cu fațade felurite, dar bine îmbinate în peisaj multicolor, în armonie.

Moșuleții vorbăreți

Nàquera nu are nimic celebru, nimic special, dar ceva mă atrage la acest sătuc și nu știu ce. O să încerc să-mi răspund pe parcursul acestei călătorii. Totuși, să-mi notez niște indicii. Vechiul împletit cu noul, aerul de mare amestecat cu muntele din spinarea satului, liniștea de așezare oarecum de vacanță, părculețele, culorile, soarele, arteziana de lângă primărie, băbuțele vorbărețe, moșuleții care le aprobă stoic vorbăria, moșuleții vorbăreți și ei, graffitti-ul simpatic al nepoților de moșuleți vorbăreți sau nu, zidurile cu piatră veche autentică, adevărate monumente vii pentru cei care iubesc naturalul nealterat de modernism fandosit… Nàquera. Sper să rețină cineva cuvântul magic și să viziteze cândva locul acesta pașnic și frumos. Aici îmi place să admir amestecul vechi-nou. Clădirile placate cu gresie veche înflorată sunt specifice acestei zone din Spania.

Guapaaaaa!

Ajung la Carolina, scumpa. Guapaaaaa! Adică, frumoasaaaaa! Șmechera se rușinea­ză și îngână ceva în spaniolă. E născută aici, în toamnă intră la școală. Dar știe românește. Tinel și Cristina îi vorbesc în limba noastră, ea răspunde în a ei. O iubesc. De ce să mă chinui să vă spun ce e, de fapt, Nàquera? Caroli, născută aici, ne va spune ea mâine-poimâine tot ce vrem despre lumea ei adoptivă. Deocamdată, facem o poză? Guapaaaaa!

Îmi place s-o tachinez, mai ales când o fac să se enerveze: „Eres muy pesadooo“, îmi zice după ce nu mai rezistă în rușinea ei exagerată față de „mi tio“ (unchiul). Adică, în traducere aproximativă, „ești foarte enervant“. Aici merg niște emoticoane cu râs, le puneți voi în minte și eu le public imaginar.

Creueta del Pinar

Cobor dinspre apartamentul lui Tinel, „mi hermano“, și ajung în acea piațetă frumoasă a primăriei. E liniște acum, dar seara bunicii și nepoții se adună aici să se răcorească zgomotos la „arteziana“ din fața sfatului popular.

În piațetă, tronează la loc de cinste un indicator pentru pasionații de drumeție montană. Descrie traseul „Creueta del Pinar“. E în detaliu: puncte de popas, timp parcurs până în vârful muntelui, avertizări.

Anunțul de șapte ani

Trebuie să ajung la barul „El Sol“ (Soarele), din apropiere. E cel mai vechi din sat, peste 40 de ani, îmi spune o localnică. La „Sol“ lucrează și Dana, simpatica vecină din Timișoara. Are mulți ani vechime aici. Înainte, arunc o privire către o clădire de vânzare. Îmi place istoria ei, forma de „cetate“ compresată între alte case. Anunțul e și el tot vechi. L-am văzut exact la fel și acum șapte ani! Nu s-a vândut, semn că proprietarii nu se grăbesc să lase din preț. Sau or fi uitat de anunț…

Pe pervazul barului unde mă grăbesc să iau„ el desayuno“ (micul dejun) stă cuminte o floare. Și un anunț cu „Horchata“. E băutura inventată în zona Valenciei dintr-o plantă cu același nume. Un fel de bragă, dar mai dulce și preparată răcoros. Comand una. Mmmm!

Dana e drăguță, parcă a luat ceva din soarele Valenciei. Eu intru în tabieturile locului. Răsfoiesc ziarele. Ai ce citi și te ajută să scapi puțin de ecranul telefonului. Nu am timp de pierdut, deși soarele mă cam adoarme. Mă așteaptă doi prieteni buni: Virgil și argentiniano-spaniolul Ricardo. Ne întâlnim în Paterna, locul unde se antrenează echipa de fotbal Valencia.

De la „El Sol“ la „Pastoret“

Almuerzo e sfânt în Nàquera. Baruri ai gârlă. Barul e parte din viața acestor oameni. Cel mai bun loc de socializare. De pus țara la cale, făcut politică, văzut și comentat meciuri, răsfoit ziare. Am încercat și eu să intru în pielea locuitorului de Nàquera. Am făcut un filmuleț, de la plecarea din casa lui Tinel, trecerea prin barul El Sol, unde lucrează timișoreanca Dana și de unde eu cumpăr zilnic „El Mundo“, „El País“, „ABC“, „Marca“, „Sport“ și alte ziare.

Apoi cobor pe râul (în general secat) din spatele lui El Sol, pentru a savura almuerzo la baza muntelui. În plus, pot fuma un purrito (țigară subțire de foi), pe care îl cumpăr de la Estanco (tutungerie), care mă costă doi euro pachetul de 10.

Aici veți rămâne uimiți de amploarea mesei servite de generosul restaurant „Pastoret“. L-am cunoscut pe patron. Nu m-a lăsat până nu mi-a făcut cinste cu un vin de clasă și un almuerzo supercaloric. Drept răsplată, m-am „răzbunat“ și eu cumpărând un altul, alături de Alexandra, o altă nepoată aflată în vacanță la Tinel. O ditamai baghetă în care bucătarul îndeasă ce vrei, la comandă: bacon, queso (brânză), ardei copți, tortilla (omletă), cârnați, salam, jamon, roșii. Poți alege două-trei ingrediente. Toate sunt proaspete, iar pâinea e crocantă.

„Gracias, amigos! Volvere!“

Înainte, însă, până se prepară bagheta magică, el camarero (ospătarul) Juan îți aduce o gustare din care te cam saturi deja până să vină almuerzo: măsline și „cacahuete“ (alune în coajă) din belșug. Plus o băutură la alegere: apă, bere, vin, tinto de verano (vin și suc rece de lămâie, plus gheață). La final, dacă ai devorat ditamai bocadillo (sandviș), mai ai inclusă și o cafea simplă – cortado –, cu puțin lapte. Toate astea te costă doar 5 euro. Spun „doar“ pentru că e de fapt o masă pentru doi. Am trăit experiența asta la Pastoret. „Gracias, amigos! Volvere (o să revin)!“

Spre amiază, am coborât la o gustare de prânz la un alt bar, al chinezilor de la Calderona, unde eu și Alexanda doar i-am acompaniat pe Tinel și Ovidiu; de mâncat, zău că n-am mai putut. „Que aproveche (poftă mare)!“  

Comentarii

  • costica

    08 octombrie 2017 10:18

    Oferim lucru la domiciliu cautam persoane capabile sa obtina chiar din prima luna rezultatele pe baza carora sa castige 1500 RON lei noi lunar. Oferim contract de comision care va garanteaza plata rezultatelor. Ne gasiti la adresa de email pacurarucostica1963gmail com

    raspunde comentariului

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design