Comunitatea care îşi păstrează intacte şcolile din vârf de munte sau din mijlocul pădurii, prin dârzenia localnicilor şi exemplara dăruire a profesorilor, este poate cel mai important cadou pe care copiii de aici îl primesc. Asta am descoperit în comuna hunedoreană Pui, unde în cele zece şcoli săteşti, din ciclul primar, învaţă 158 de elevi.
Am vrut să ştiu de la doi pui de munte, Alexandru, de 12 ani, elev în clasa a VII-a, şi sora lui mai mare, Ana-Maria, de 19 ani, studentă în anul II la Finanţe-Bănci, de ce învaţă. Răspunsul lor a venit aproape pe nerăsuflate, „ca să ne fie mai bine“. Acum, în pragul Crăciunului, i-am găsit pe amândoi acasă, la părinţi, în satul lor, Fizeşti-2, cocoţat pe un vârf de munte, la altitudinea de aproape 900 de metri, în imensitatea Şureanului. Alexandru este cel mai bun elev din şcoala gimnazială a comunei sale. Băiatul îmi arată carnetul de note şi văd că nu a glumit când spunea că are 10 pe linie. Cu toate că nu e deloc uşor să mergi la şcoală, aşa cum merge el. Din sat pleacă la şase dimineaţa, ca să ajungă la opt, la cursuri. Pe cărări numai de localnici ştiute. Drumuri nu există. Doar urmele căruţelor.
Lista şcolilor săteşti din Pui
Dar nu despre efortul acesta vreau să vorbesc acum. Oamenii locului nu se plâng când îşi povestesc viaţa. O iau ca atare. Există cu totul altceva aici care mi-a atras atenţia. Şcolile din sate. Hai să vă prezint puţin comuna, aşa cum mi-a fost prima oară descrisă de directoarea şcolii gimnaziale din Pui, Daniela Crişan. Această instituţie are, dacă se poate spune în acest mod, nişte filiale în satele Băieşti, Ruşor, Şerel, Galaţi, Fizeşti-1, Fizeşti-2, la care se adaugă Uric, Ponor, Ohaba-Ponor şi Feder. Ultimul pe această listă este şi cel mai îndepărtat de centrul comunal, la zece kilometri. Dar nici celelalte nu stau mai bine, care pe după o pădure, care pe la poalele sau pe crestele munţilor. Ei bine, aceasta este esenţa poveştii de faţă.
Voinţa comunităţii din fiecare sat, împletită cu decizia autorităţii locale, de a menţine în funcţiune şcolile săteşti. Atenţie însă, este vorba despre şcoli primare, deci pentru elevii de la clasa pregătitoare până la clasa a IV-a. Pentru că, aşa cum spune directoarea, este greu pentru copii atât de mici să parcurgă distanţe uriaşe, pentru vârsta lor, până la şcoala din centrul comunal. Chiar dacă există două microbuze şcolare, acestea nu pot răzbi în zone unde numai maşinile cu tracţiune integrală, echipate pentru drum extrem, pot ajunge. Şcolile săteşti din comuna Pui, deci cele care au clase primare, totalizează 158 de elevi. Mai este şi un alt aspect, la fel de important. Cadrele didactice. Se poate vorbi, fără tăgadă, despre munca dusă până la sacrificiu a învăţătorilor care lucrează în aceste şcoli primare. Şi nu e doar o figură de stil. Cel mai bun exemplu este al învăţătorului Ştefan Cimpoi, care activează în şcoala din Fizeşti-2 de 16 ani încoace. Locuieşte efectiv în acea şcoală, pe parcursul anului de învăţământ. Altfel, casa lui e în Petroşani.
Drepturile copiilor din mediul rural
Esenţa reformei din învăţământul românesc, aşa cum a fost ea gândită de Spiru Haret, era ca în fiecare localitate din spaţiul românesc, până în ultimul sat, să existe o şcoală, pentru ca toţi copiii să aibă şansa la învăţătură. Politica dusă, în schimb, de o serie întreagă de guverne, de după 1990, a fost de a desfiinţa şcolile săteşti. Copiii din sate au fost astfel obligaţi să parcurgă, de cele mai multe ori pe jos, distanţe uriaşe pentru vârsta lor, zilnic, de acasă până la şcoală.
Situaţia este foarte gravă mai ales în zonele de deal şi de munte, acolo unde transportul şcolar, pe bază de microbuz, nu face faţă drumurilor, uneori de-a drepul periculoase. Nu întâmplător statisticile ultimilor 20 de ani arată, în privinţa abandonului şcolar, că acest fenomen atinge cote alarmante tocmai în mediul rural.
Umanitara de Crăciun
Ce am descoperit în comuna Pui este o comunitate care înoată împotriva curentului. Or mai fi poate şi în alte părţi oameni ca aici. Trebuie să menţionez faptul că am ajuns în acest loc graţie acţiunii umanitare a clubului Off-Road Adventure România. Voluntarii au adus aici aproximativ opt tone de alimente familiilor nevoiaşe. Dar în special mobilier pentru şcolile săteşti şi rechizite pentru elevi. A fost o altă acţiune, înainte de Crăciun, ca multe altele, de foarte mulţi ani, înaintea marilor sărbători, de Crăciun şi de Paşti. Cu maşinile lor au urcat aceste ajutoare, inclusiv mobilierul, până în cel mai îndepărtat sat.
Munca din timpul vacanţei
Acum este vacanţa de iarnă, dar pentru profesorul Ştefan Cimpoi este o perioadă de muncă. Ce remarc la omul acesta este că are aşa, o faţă mai de orăşean. Cu telefon mobil şi aparat de fotografiat. Venise să pozeze umanitara, un eveniment în localitate. Pozatul e urma din trecut, pe vremea când a fost, în Valea Jiului, ziarist. La bază are liceul pedagogic. De fel, zice el, e din Iaşi, dar viaţa l-a adus în cealaltă parte a ţării. E genul de rebel, aşa îl percep, iar el îmi dă dreptate. A vrut să fie învăţător chiar la o şcoală dintr-un sat. Şi uite aşa, dintr-un concurs de împrejurări, ajunge în Fizeşti-2. A fost o perioadă de acomodare, dar acum se consideră om al satului. Lucrase în învăţământ şi pe vremea comunismului. Nici nu-i dai cei 56 de ani pe care-i are.
Multe s-au întâmplat de când e la Fizeşti-2. Şcoala cea veche arde în 2004 şi, timp de patru ani, elevii învaţă într-o casă din sat, până în 2008, când noua şcoală, construită din fonduri europene, e dată în folosinţă. Are două încăperi, una pentru elevi, iar cealalată, mai mică, e cancelaria, dar în fapt locul în care unicul învăţător al şcolii locuieşte. Se instalează aici la primul clopoţel al noului an de învăţământ şi stă până anul următor, când elevii iau vacanţa mare. Face zilnic curăţenie, după ce elevii pleacă acasă. Repară, dacă ceva se strică. Singur îşi prepară mâncarea. Cumpără de la oamenii din sat cele de trebuinţă pentru hrană. Primeşte în mod regulat cantitatea de lemne de la Primărie, pentru că cele două încăperi se încălzesc la sobă. Aşa e şi la celelalte şcoli săteşti din zona asta.
Pregătiţi de revoluţie
Prin mâna acestui învăţător au trecut până acum mai multe generaţii de elevi, aşa cum sunt şi Alexandru şi Ana-Maria, cei pe care i-am prezentat la începutul acestui reportaj. Discut cu câţiva localnici. Aflu că în urmă cu patru ani aproape toată suflarea satului a mers cu o treabă importantă la Primărie. Se punea problema ca şcoala din Fizeşti-2 să fie desfiinţată, pe motiv că are prea puţini elevi.
Se nimerise atunci şi inspectorul şcolar general din Hunedoara, îşi aminteşte Dragostin Daj, care are două fete, în timp ce Ion Dănică, vecin, îl aprobă. „Am zis că facem revoluţie dacă ne desfiinţează şcoala. Ce dacă şcoala are mai puţini elevi decât e norma legală, de zece sau 12? Eu am întrebat cum poate un copil de clasa I, de exemplu, să meargă opt kilometri în fiecare zi, dus-întors, până la şcoala din centrul comunal. Mai sunt şi animale sălbatice pe aici“, povesteşte Ion Dănică.
Şcoala a fost păstrată, chiar dacă nici azi nu are mulţi elevi, doar patru. Dar nu asta contează, spun oamenii, cât în special faptul că de la acest învăţător copiii au prins drag de carte şi mulţi dintre ei au ajuns la facultate. „Este foarte importantă baza învăţăturii, să fie şcoala aproape de casă, să nu se sperie copilul că merge prea mult pe jos, şi să aibă un învăţător bun“, spune şi Daj Dragostin.
Viitori elevi
Ceva mai la vale e satul Fizeşti-1. Aici am întâlnit-o pe învăţătoarea Teodora Orza. Şcoala are opt elevi. Femeia e de-a locului, în sensul că se trage dintr-un sat al comunei, Râu-Bărbat. Dar asta nu o scuteşte de drumul zilnic, de acasă până la şcoală, însemnând zece kilometri. Vestea cea mai bună, spune ea, este că încă zece copii din Fizeşti-1 vor veni, în anii următori, la cursuri, semn că unele familii tinere îşi construiesc viitorul aici. Din sat până în centrul comunal din Pui sunt şase kilometri.
„Nu vreau să plec de aici. Aceasta este menirea mea, de dascăl, şi nu voi renunţa, oricâte greutăţi sunt“, spune interlocutoarea mea. Adaugă sprijinul de la săteni, dacă e nevoie de o mână de bărbat pentru reparat ceva. „Satisfacţia cea mai mare este când vezi că foştii elevi au ajuns doctori, ingineri, în lumea largă, pe unde i-au purtat paşii“, continuă femeia de 43 de ani.
Profesori calificaţi
Este de notat şi ce spunea directoarea şcolii gimnaziale din Pui, anume că o mare parte dintre dascălii şcolilor săteşti sunt localnici. Cei care, în schimb, fac naveta vin din cele mai diverse locuri, din Petroşani, Haţeg sau Hunedoara.
Un record al longevităţii este deţinut de profesoara de fizică Simona Mitrescu, de 25 de ani venind, zi de zi, din Hunedoara, până la şcoala gimnazială din Pui. Apar şi generaţii noi de cadre didactice, Aurica Filip fiind exemplul pe care-l întâlneşti la şcoala primară din satul Şerel.
Tocmai ce-a absolvit în acest an liceul pedagogic din Deva şi s-a întors în satul natal, la catedră. Mai presus de orice, ţine să remarce directoarea Daniela Crişan, este că toate cadrele didactice din această comună, şi de la şcolile săteşti, şi din cea gimnazială, sunt calificate, cu gradele didactice parcurse în conformitate cu cerinţele legale şi evoluţia carierei lor.
Locul trei pe ţară
Faptele vorbesc, nu-i aşa? Şcoala gimnazială din comuna Pui se clasează în acest an pe locul trei, pe ţară, la concursul „Nicolaus Copernic“, dedicat astronomiei. Fiecare unitate trebuia să prezinte, pe parcursul mai multor luni, un program de lecţii şi de proiecte din acest vast domeniu. Şcoala unde am ajuns eu acum şi-a făcut o echipă din zece elevi pasionaţi de temele propuse, coordonaţi de profesorul de geografie Matei Dan. Se dau rezultatele finale, iar premiul pentru instituţia de învăţământ de la poalele munţilor Şureanu constă într-un laborator de informatică. Asta înseamnă nu mai puţin de 16 calculatoare nou-nouţe. Am văzut laboratorul, totul e pus la punct. A fost refăcută reţeaua electrică, pentru a face faţă noilor dotări.
„Acesta este răspunsul la toate eforturile noastre. Performanţa elevilor şi în special voinţa lor extraordinară de a învăţa ne fac să nu renunţăm sub niciun chip la şcolile primare, cele din sate, foarte importante pentru formarea de bază a elevilor“, conchide directoarea instituţiei.
La fel spune şi primarul comunei, Victor Stoica, referindu-se la milioanele de lei din bugetul local, an de an, pentru şcoli. Am plecat din comuna aceasta încântat de cel mai important lucru pe care l-am văzut. Bucuria din ochii copiilor. Asta îmi aminteşte, deşi într-un sens contrar, de răspunsul pe care, cu ani câţiva în urmă, îl primeam de la un puştan dintr-un sat din Apuseni. Era tot în preajma sărbătorilor de iarnă. L-am întrebat ce vrea să-i aducă Moş Crăciun. Mi-a răspuns sec, „şcoala în satul meu“.