Şcoala de minuni a soţilor Scripcariu

de Dan Gheorghe , 13 martie 2013

Au renunţat la Bucureşti şi s-au stabilit într-un sat din judeţul Ilfov, la Piscu. Doi intelectuali - Adriana şi Virgil Scripcariu. Ea - doctor în Istoria Artei, el  - sculptor. Povestea unor tineri care au ştiut să se reinventeze. Dedicaţi tradiţiei şi comunităţii care i-a adoptat. Aici au trezit la viaţă un vechi obicei - olăritul. Şi au deschis o şcoală nouă, pe banii lor, pentru copiii din sat.

 

Adriana îmi propune să mă întorc în timp. Să fiu din nou, pentru o oră, elev. Printre micuţii de clasa a II-a. Accept. Aşa m-a şi prezentat prichindeilor ei, un om mare care vrea să fie din nou copil. Şi lor le-a plăcut ideea. Mă aşez în ultima bancă. Nişte bănci ca pentru pitici, într-o cameră mică, unde simţi atmosfera aceea a şcolilor de altădată, din poveştile lui Creangă. Şi la catedră un dascăl cu vorba mieroasă. Apoi te uiţi la sclipirile din ochi ale copiilor. Auzi clinchetul din glasul lor, atunci când ridică mâna şi spun lecţia sau râd, dacă doamna învăţătoare le spune ceva care pe ei îi amuză. Am nimerit azi la lecţia despre patrimoniul judeţului Ilfov. Pentru că suntem în satul Piscu din comuna Ciolpani, din judeţul Ilfov. Mi se dă şi mie un manual intitulat chiar aşa - "Patrimoniu Cultural Judeţul Ilfov". Din paginile mari, inundate de fotografii, cu text puţin, dar la obiect, afli despre diverse mănăstiri din judeţ - Căldăruşani, Snagov, Cernica, despre schitul Turbaţi, apoi afli ce înseamnă olăritul, dar şi cum sunt ridicate casele ţărăneşti, tradiţionale, apoi alte meşteşuguri ies din paginile cărţii, şi nu în ultimul rând câte ceva despre semnificaţia marilor sărbători de peste an. Când am ajuns la şcoală, copiii abia terminaseră ora de aritmetică, iar învăţătoarea le explica cum e cu cifrele astea, care tot zburdă prin caietele lor. Dar acum, la ora de patrimoniu, se citesc compunerile. Matei a scris despre Mănăstirea Snagov, Alex şi-a imaginat un haiduc, aşa cum erau haiducii, în vremuri vechi, prin Codrii Vlăsiei, Maria a descris un obicei de Crăciun, iar lui Andrei i-a venit ideea să construiască, numai din cuvinte, ce-i drept, pentru moment, o casă tradiţională. Gata ora, vine pauza. Copiii ies în grădina din faţa şcolii, jucându-se în soarele dimineţii.

Oamenii care au ştiut să se reinventeze

Am aflat din întâmplare despre cei doi soţi - Adriana şi Virgil Scripcariu - care şi-au schimbat total viaţa şi au pornit pe o cale cu totul specială. Sau curajul "de a concretiza un vis", defineşte Adriana drumul alături de soţul ei. Ea este istoric de artă, el sculptor. Ea are 34 de ani, el - 38. Au cinci copii. Cel mai mic - de un an. N-ai cum să ştii de oamenii aceştia, pentru că n-au vrut să iasă în evidenţă. Şi-au vândut apartamentul din Bucureşti, în 2005. Pe atunci aveau deja primul copil. Dar linia orizontului i-a chemat spre depărtări. Au căutat un loc al lor, unde să-şi ridice o casă. Au mers prin Muntenia, în Transilvania. Virgil avea nevoie şi de un atelier, pentru arta lui. Până au ajuns la Piscu. "Cum am văzut locul acesta, am simţit că aici va fi casa noastră", îşi aminteşte bărbatul. Un teren de 4.000 de metri pătraţi pe care au ridicat o casă deschisă spre soare, cu multe şi mari ferestre. Mai ales dacă stai la mansardă - simţi cât de aproape e natura. Iar dincolo de câmp, nu departe, se vede, albă, Mănăstirea Ţigăneşti. Artistul a muncit la ridicarea casei sale. A mai chemat câţiva meşteri din sat. Şi au folosit materiale cât mai puţin costisitoare.

Tradiţia - cea mai mare bogăţie a satului

Abia după ce s-au aşezat aici, Adriana şi Virgil au descoperit în ce sat nimeriseră. Dovada cea mai clară că nimic nu e întâmplător în viaţă. Ei, nişte oameni dedicaţi artei, s-au aşezat într-un loc unde olăritul e o tradiţie care vine din timpuri imemoriale. Din tot ce-a studiat despre sat, până acum, Virgil ştie că la Piscu a fost unul dintre cele mai importante centre de olărit ale Munteniei, de-a lungul secolelor. Aici se făcea, cu preponderenţă, ceramică utilitară - străchini, căni, ghivece sau oale. Toate luau drumul carelor, "inundând" sudul ţării. Dar mai era ceva cu totul special la Piscu - aici se făceau, din lut, "figurine zoomorfe şi antropomorfe", continuă sculptorul povestea. Ca un fel de jucării, "ajunse până în secolul XX direct din Neolitic". Se dezvăluie astfel măreţia unui meşteşug pe nedrept uitat. Tradiţia a supravieţuit până în 1989. Atunci erau în sat aproape 100 de meşteri şi 120 de cuptoare, unde ceramica se năştea prin ardere, după ce lutul fusese modelat în oale şi străchini. Un vecin al familiei Scripcariu, nea Mitică, le-a zis cândva oamenilor veniţi de la Bucureşti - "eu m-am născut cu ochii în pământul ăsta. Când am deschis eu ochii, tata dădea la roată". Aşa a grăit cel care se trăgea dintr-un neam de olari. Virgil ştie însă şi un alt lucru, că după 1990, când România a fost invadată de importuri, nu prea a mai fost nevoie de ceramică. Tocmai de-asta acum, în Piscu, abia mai găseşti trei sau patru olari, numai bătrâni, iar cele câteva cuptoare se mai aprind "din an în Paşte".

Trezirea la viaţă a olăritului

După numele celor trei magi din Biblie - Gaspar, Balthasar şi Melchior - soţii Scripcariu şi-au denumit asociaţia, pe care au înfiinţat-o tot în 2005, anul noului lor drum în viaţă. Au simţit, aici, la Piscu, menirea de-a încerca să revitalizeze meşteşugul olăritului. Cu toate că Virgil recunoaşte în ţăranul român un om pragmatic - dacă vede că o anumită meserie nu mai are căutare, atunci n-o mai face. Dar era totuşi o şansă la copiii din sat. Ei să afle ce a însemnat olăritul. Măcar să ştie. Şi poate că o flacără se va reaprinde. Astfel a pornit, în 2007, unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale noii asociaţii - "Lut Ars" - prin care 50 de copii din sat au ajuns în atelierul de olărit pe care soţii Scripcariu l-au amenajat în atelierul de sculptură. Au chemat şi pe meşterii bătrâni din sat. Aşa s-au întâlnit generaţiile. Şi roata olarului a început din nou să se învârtă. Oale şi străchini au prins viaţă, Şi jucăriile. Spre uimirea prichindeilor. Cinci vacanţe mari la rând au fost umplute cu astfel de şcoli de vară. Copiii satului au aflat ce înseamnă olăritul. Dar nu numai atât. Au fost duşi, prin efortul Asociaţiei, şi în alte sate româneşti, acolo unde încă mai vieţuiesc diverse meşteşuguri. Ca să vadă puştanii că tradiţia nu-i o joacă. Din ea îţi poţi face o meserie. ”Şi s-au aprins flăcări în sufletul copiilor din Piscu?” - întreb eu. Răspunsul e pozitiv. Sunt câţiva copii în sat care deja au demonstrat că au talent în mânuirea roţii olarului. Şi a lutului. Dacă vor face din asta o meserie, cândva, rămâne de văzut. "Poate că aceşti copii vor lucra, peste ani, în proiectele desfăşurate de noi. Acum lucrăm numai cu meşterii bătrâni", e optimist Virgil.

Şcoala cea nouă din Piscu

Şi a venit anul 2011. Un nou început al celor care fuseseră primiţi cu suspiciune de săteni. Ce să caute doi orăşeni taman în satul lor? - se întrebau, oamenii din Piscu, prin 2005. Dar uite că în 2011 soţii Scripcariu deveniseră cumva de-ai locului. A fost anul în care şcoala veche din sat a fost închisă. Doar zece prichindei erau de vârsta clasei I, pe atunci, în Piscu. Prea puţini, pentru ca şcoala să mai fie susţinută de administraţie. Alternativa s-a născut în casa soţilor Scripcariu. Să fie aici noua şcoală a satului. Proiectul a fost demarat. Cu toate actele necesare. Şi cu inspecţiile de specialitate. Autorităţile statului nu au pus nici o piedică acestei idei. Mi se spune chiar că inspecţiile la faţa locului au avut rolul de-a face lucrurile să meargă. Iar, în final, avizul Ministerului Educaţiei a fost obţinut. Cursurile se ţin după programa şcolară aplicată în toate instituţiile de învăţământ din România. Pentru clasele I - IV. Noua şcoală din Piscu este numai de nivel primar. Altfel, copiii ar fi trebuit să facă zilnic naveta, cale de cinci kilometri, până la şcoala din Ciolpani. Cinci elevi s-au înscris aici. Dintre cei zece care, în 2011, erau gata de clasa I, în acest sat. Băncile au fost realizate tot în gospodărie. După standardele moderne, ca dimensiune. Dar, în schimb, din lemn, după un proiect vechi, ţărănesc. Unii părinţi din sat au preferat totuşi să-şi dea copiii la şcoala din Ciolpani. Cu toate că noua şcoală din Piscu e complet gratuită. "Fiecare cu mentalitatea lui", Adriana nu vrea să spună mai mult decât atât.

Zece elevi, de la toamnă

Programul şcolii din Piscu începe dimineaţa, cu orele obişnuite. Iar după-amiaza continuă cu activităţile extraşcolare. Cum ar fi olăritul. Vine un meşter din sat şi explică elevilor. Am văzut roata olarului alături de băncile pe care stau manualele. Tot acolo mai e şi o altă minune a tradiţiei - războiul de ţesut. Şcoala a primit un nume aparte - "Agatonia". Vine de la numele unui bătrân olar din Egipt, care a devenit sfânt, cu multe secole în urmă, pentru faptele lui bune. Aflu că vor fi mai mulţi copii în şcoala asta, de la toamnă. Dovadă că mentalitatea celor din sat nu rămâne bătută în cuie. Alţi cinci copii vor veni aici, în clasa I. Cei de-acum vor fi atunci în clasa a III-a. Va fi nevoie de amenajarea unui noi clase. Cu un alt învăţător.

Întreprinderea socială

Să trăieşti din artă - se poate, spune Virgil, dându-şi propriul exemplu, între altele colaborând cu arhitecţi, la amenajarea unor spaţii publice sau interioare, pentru diverse clădiri. La acestea se adaugă lucrările sale, apreciate în expoziţii din ţară şi străinătate. Dar familia aceasta depune un efort suplimentar, pentru a susţine şcoala. "Ne dorim ca această şcoală să rămână gratuită", e decis Virgil. Pentru acest scop a fost creată o întreprindere socială. Este, pe scurt, conceptul afacerii care susţine un serviciu benefic comunităţii. Asta înseamnă, în cazul de la Piscu, ateliere de meşteşuguri pentru copii şi adulţi - e vorba de oameni din Bucureşti sau din cine ştie ce alte părţi, veniţi în grupuri organizate, care vin aici, plătesc o taxă, iar în schimb învaţă despre o anumită meserie tradiţională. Gazdele mă asigură că în acest mod acoperă toate cheltuielile pentru susţinerea şcolii, de la felurite materiale didactice, până la plata utilităţilor. Nu în ultimul rând, trebuie să ştiţi că oricine poate să dea un sprijin acestei şcoli prin redirecţionarea a 2% din impozitul pe venit spre asociaţia înfiinţată de familia Scripcariu.

Manualul despre patrimoniu

Anii de lucru cu copiii, pe tema obiceiurilor şi meşteşugurilor, au fost temelia manualului pe care Adriana Scripcariu l-a scris în 2012. Tot atunci a şi văzut lumina tiparului, în luna septembrie. E cartea pe care am prezentat-o la început, despre valorile tradiţionale din judeţul Ilfov. Un manual din categoria cursurilor opţionale, editat, în prima ediţie, într-un tiraj de 1.000 de exemplare. Proiectul a fost susţinut de Administraţia Fondului Cultural Naţional, Fundaţia "Pro Patrimonio", Ordinul Arhitecţilor din România şi Fundaţia "Principesa Margareta a României". astfel a fost posibil ca manualul să fie distribuit gratuit. Astfel, primul tiraj al cărţii s-a distribuit gratuit. Valoarea sa a fost certificată, până acum, prin faptul că se regăseşte în cursurile altor 14 şcoli din diverse localităţi ale judeţului Ilfovşi Bucureşti. Modelul a fost preluat de ONG-uri din alte judeţe, precum Timiş ori Maramureş, care au în lucru manuale despre patrimoniu care să acopere, informaţional, fiecare zonă etnografică în parte. Adriana lucrează acum la un astfel de manual dedicat judeţului Braşov. "Este un model care ar trebui susţinut de Ministerul Educaţiei. Existenţa unei programe şcolare, la nivel naţional, dedicată patrimoniului cultural, este absolut necesară. Copiii de azi trebuie să înveţe despre rădăcinile lor", văd în ochii Adrianei sclipirea aceea care face ca orice idee să prindă viaţă.

Comentarii

  • Miki

    22 februarie 2017 21:31

    Se numeste samanatorism. Nu este cel mai bun lucru. Oare copiii se vor integra in lumea din 2017 daca parintii ii tin undeva in anii '30? Ce sansa au acesti copii sa lucreze in IT, publicitate, sa fie ingineri sau avocati de ex? Inteleg sa nu uitam traditii si mestesuguri dar de aici si pana la a le readuce in actualitate ca fiind foarte importante e drum lung. Aceasta izolare la tara, aceasta limitare a tehnologiei o fi buna pentru parinti, pt ca ei au ales o cale, dar copiii au mai putine variante. Nu cred ca sa mergi descult sau sa alergi pe camp este ceva de referinta in educatia si formarea unui copil. Medici se cauta, ingineri se cauta, olari nu am vazut. Copiii trebuie pregatiti sa reziste in lumea asta. Ei acum traiesc.

    raspunde comentariului
  • Alexandrina

    16 noiembrie 2014 19:14

    Sunt invatatoare si m-a entuziasmat foarte mult ceea ce am citit in acest articol .Visez de mult la astfel de proiecte,la o scoala particulara in care sa poti lucra in asa fel incat sa stimulezi creativitatea elevilor, si ce altceva daca nu arta are aceasta putere magica.Felicitari acestor oameni minunati pentru tot efortul pe care il depun pentru a sustine aceasta scoala.Mi-ar place mult sa vizitez acst loc si sa iau legatura cu acesti oameni daca se poate.Multumesc.

    raspunde comentariului

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design