Dincolo de faptele istorice, fosta închisoare din Piteşti oferă şi lecţii generaţiilor de azi. Prima e legată de compromis, din cauza căruia, în anii ’50, s-a ajuns la adevărate tragedii umane. E vorba de acei deţinuţi care au acceptat să devină “uneltele” de represiune ale regimului comunist. A doua lecţie arată cât de uşor se poate pierde ori se poate perverti libertatea.
Spirala violenţei, un drum fără întoarcere
Dacă e să înveţi ceva din trecut, atunci în cazul Piteşti poţi învăţa despre compromis, spune istoricul Alin Mureşan, care se referă la destinul unor oameni ai anilor ’50, arestaţi şi condamnaţi, dar care au sperat că dacă trec de partea regimului comunist vor scăpa basma curată. Arhivele rămase din acele vremuri prezintă declaraţiile unuia dintre torţionari, un anume Stoian, un student condamnat la opt ani de închisoare pentru convingerile sale împotriva comunismului. El şi-a motivat statutul de torţionar, pe care l-a acceptat, pentru că dorea să scape de bătaie, dar şi de puşcărie. Un alt torţionar, şi el fost student, Davidescu, vorbeşte despre sfatul părinţilor săi, după ce a fost arestat – “să te faci frate cu dracul, până treci puntea”. Problema era că, odată ce intrai în spirala violenţei, te condamnai la un drum fără întoarcere. Se ştie astfel că acel Stoian, trecut prin închisoarea de la Piteşti, va ajunge apoi la penitenciarul Gherla, unde va comite nenorociri de o ferocitate greu de imaginat împotriva deţinuţilor de acolo, prin aşa-numita reeducare. Stoian va fi judecat în 1954, în procesul torţionarilor, şi va fi condamnat la moarte. “Anumite compormisuri, mici – la început, pot duce mai târziu la adevărate orori”, explică istoricul Alin Mureşan. Câţi dintre oamenii trecuţi prin experimentul de pervertire a sufletelor, de tip Piteşti, în toate penitenciarele anilor ’50 din România, au rezistat la statutul de victime şi câţi s-au transformat în călăi, “unelte” ale unui regim fanatic, pentru a scăpa de închisoare – iată o problemă delicată. Greu de spus dacă va fi rezolvată vreodată.
SERIAL Rl, Episodul 2 – FOTO “Dacă ne bătea un prieten eram mai fericiţi. Ăsta nu dă cu ură”. Victimele “reeducării” din fosta închisoare a Piteştiului povestesc clipele groaznice prin care au trecut
Ordine verbale, responsabilităţi incerte
Arhivele scoase până azi la lumină arată că teoria reeducării a fost adusă în România pe filiera sovietică, principalul responsabil fiind Gheorghe Pintilie, cunoscut şi ca Bodnarenko, cel care în 1948 pune bazele Securităţii. Un alt pion important al “reeducării” a fost Iosif Nemeş, care dezvoltă reţelele de informatori printre deţinuţii politici. Un lucru trebuie spus foarte clar – cum se arată şi în materialele postate pe site-ul www.fenomenulpitesti.ro – anume că multe ordine care vizau represiunea împotriva deţinuţilor politici s-au dat verbal. Asta a fost “şmecheria” comuniştilor, de a susţine că deţinuţii s-au măcelărit între ei, fără ca administraţia închisorilor să ştie ceva.
“Anticreştinism feroce”
Greu, dacă nu chiar imposibil de explicat, este felul în care torţionarii organizau, la începutul anilor ’50, acele ritualuri pe care azi nici nu ştii cum să le defineşti, când deţinuţii erau, de pildă, obligaţi să asiste la “naşterea” lui Iisus, transpusă în nevoile fiziologice. Deţinuţii sunt puşi să se închine şi în faţa unor falusuri obţinute din săpun, să inventeze cele mai terifiante scenarii sexuale, în care ar fi fost implicaţi părinţii sau fraţii lor. Sub ploaia de lovituri de bocanci sau de ciomege, deţinuţii sunt făcuţi să spună lucruri prin care ei, ca oameni, ajung să se desconsidere până la cel mai umilitor prag posibil. “Ceea ce se întâmpla în închisori, de Paşti şi de Crăciun, dovedeşte un anticreştinism feroce. Torţionarii aveau intenţia vădită de a distruge spiritul victimelor”, arată preotul profesor Jan Nicolae, conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, participant la Şcoala de Vară de la Piteşti. Acelaşi interlocutor afirmă despre cei care au rezistat torturilor, fără să devină ei înşişi torţionari, că “aceştia ne arată o cale spirituală”. Cel mai important lucru care se poate face acum pentru supravieţuitorii coşmarului “reeducării” este ca tragedia lor să fie cunoscută. “Suferinţa victimelor trebuie cunoscută de generaţiile de azi. E o suferinţă care va da roade, fiind ştiută de noi, cei de azi. Rodul este să ştim adevărul, pentru ca asemenea fapte să nu se mai petreacă niciodată”, adaugă preotul Jan Nicolae.
SERIAL Rl, Episodul 1 – FOTO şi VIDEO. Cum au vrut comuniştii să şteargă din istorie “Experimentul Piteşti”
Au rezistat “prin credinţă”
“Am avut conştiinţa decăderii prin care am trecut. Am acceptat suferinţa. Demascarea la care am fost supuşi în închisoare a sfărâmat încrederea între noi, cei care fuseserăm înainte prieteni”, spune unul din martorii ororilor din anii ’50, Petru Cojocaru. Momentele când supravieţuitorii iadului vorbesc sunt urmate de o lungă tăcere. Ca şi cum cele două lumi, cea de azi şi cea din urmă cu 60 de ani, ar încerca să găsească o punte de legătură, de înţelegere. Atunci când se pornesc totuşi, întrebările tinerilor de azi converg spre aceeaşi nedumerire – cum aţi rezistat? “Prin credinţă”, răspund cei care au fost cândva tineri, în anii ’50.
Ambivalenţa dramatică a fenomenului Piteşti – nu ştiai cine e victima şi cine e călăul
Tot ceea ce s-a spus la Şcoala de la Vară de la Piteşti este “o lecţie despre comunism”, spune teologul Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. “Lecţia comunismului este importantă pentru modul în care eu pot învăţa, ca om liber, să fiu bun. Lecţia terorii îţi arată privilegiul libertăţii. Mecanismul terorii arată cum libertatea mea de acum poate fi pervertită”, susţine Radu Preda. Cât priveşte fenomenul Piteşti, specialistul evidenţiază că “ne-a arătat ambivalenţa dramatică – nu ştiai cine e victima şi cine e călăul”. Cel mai dureros lucru, dincolo de teroarea în sine, este, în opinia teologului, că ideologia comunistă nu a fost pusă la zid, “pentru ruinele pe care le-a lăsat în urmă”. Se dă exemplul ideii ca fostele “unelte” care au susţinut sistemul comunist, dintre oamenii care mai trăiesc azi, să nu mai aibă dreptul de a deţine funcţii publice în statele care au trecut de la comunism la democraţie. Aşa a sunat şi punctul opt al Proclamaţiei de la Timişoara, din decembrie 1989, referitor la lustraţie. Numai că avizul juridic al Consiliului Europei a susţinut cu totul altceva – lustraţia încalcă drepturile omului. Iată deci, exclamă Radu Preda, una din ciudăţeniile istoriei – cei care, în anii comunismului, au călcat în picioare drepturile omului se ascund azi tocmai sub paravanul aceloraşi drepturi.
Concurenţă acerbă pentru o adevărată lecţie de istorie
Tinerii sunt azi interesaţi de atrocităţile comise în fosta închisoare din Piteşti cu mai bine de 60 de ani în urmă. Dovadă este că la Şcoala de Vară “Fenomenul Piteşti” concurenţa a fost de opt candidaţi pe un loc, în condiţiile în care organizatorii evenimentului au anunţat că la aceste prelegeri nu pot participa decât 15 studenţi, cărora să li se asigure cazarea şi masa. Numărul limitat de locuri s-a aflat sub constrângerea financiară. Au venit la înscrieri studenţi de la diverse facultăţi din ţară, care studiază felurite domenii. Candidaţii ştiau deja ce s-a întâmplat în fosta închisoare, acum dorind să se întâlnească efectiv cu istoria, adică să-i cunoască pe martorii ororilor trecutului.
Chestionar pe străzile Piteştiului – aproape nimeni nu ştie de “experimentul” anilor ’50
Stau de vorbă cu o tânără care e născută chiar în Piteşti, Alina Fodor. Primele informaţii despre fosta închisoare le-a aflat când era în clasa a VI-a, dar nu din manualul de Istorie, ci de la un profesor care le-a vorbit elevilor săi despre adevărata istorie. “Tortura, metodele de tortură de la închisoarea din Piteşti întrec orice imaginaţie. Asta m-a îngrozit”, spune Alina, care adaugă faptul că acelaşi profesor care le spusese la clasă despre ororile anilor ’50 a mers pe stradă, după 1990, prin acest oraş, făcând un sondaj de opinie printre trecători, pe care i-a întrebat dacă ştiu ceva despre groaznica poveste. Rezultatul a fost că majoritatea celor chestionaţi nu ştiau absolut nimic. “Piteştenii nu trebuie să se simtă culpabili pentru ceea ce s-a întâmplat cândva în oraşul lor, pentru că nu noi, românii, am inventat aceste metode de tortură. A fost ceva ce românii nu puteau să evite, în condiţiile acelor vremuri tulburi. E adevărat, foarte mulţi oameni în ziua de azi nu ştiu ce s-a întâmplat în fosta închisoare din Piteşti, în anii ’50. Este însă de datoria noastră să ştim ce s-a întâmplat”, consideră Spiridon Cristocea, directorul Muzeului Judeţean Argeş.
O poloneză printre studenţii români
Remarc pe cineva care nu vorbeşte foarte bine româneşte, printre studenţii Şcolii de Vară. “Marta”, se prezintă poloneza care îşi pregăteşte lucrarea de Doctorat a cărei temă va fi legată de supravieţuitorii închisorilor comuniste din Europa de Est. Nu putea să treacă peste exemplul cel mai elocvent, din România, al experimentului Piteşti, spune Marta Torz. Pentru ea reprezintă ceva unic în Europa. Marta a învăţat româneşte în anii de când studiază istoria ţării noastre, aşa că, după cum susţine ea, să înţelegi un popor înseamnă, mai întâi de toate, să-i cunoşti limba.
Nepoata află despre trecutul bunicului
Vor fi, cu siguranţă, mai mulţi cursanţi la viitoarele ediţii ale Şcolii de Vară, organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, declară istoricul Alin Mureşan, decis în planul său de a face cât mai cunoscut tragicul experiment al reeducării. De unde această dorinţă de cunoaştere din partea tinerilor? Este ceva care, în unele cazuri, ţine şi de suflet. De asta îţi dai seama după ce afli povestea altei fete, din Bacău, Mara Ambrozie, care ştie că bunicul ei a trecut prin iadul din Piteşti.
Istoria e încă ascunsă de ochii curioşilor
Fosta închisoare din Piteşti – atât cât a mai rămas azi din ea – a căpătat statutul de monument istoric abia în 2009, însă nici azi nu există un indicator în Piteşti, în preajma locului cu pricina, care să te conducă spre fostele clădiri ale groazei. Nici când ajungi în faţa acestor clădiri nu vezi ceva anume, ci numai panourile montate pe clădiri, care arată că acolo e sediul unor firme. Ce-i drept, există şi o placă memorială, pe care scrie că aici a fost cândva cumplita închisoare. Dar placa e pusă atât de jos, la baza uneia dintre clădiri, încât abia se vede, placa de marmură fiind acoperită de vegetaţie. Placa memorială e montată pe clădirea în care se află “camera 4-spital”, locul de unde a fost stârnită teroarea la închisoarea din Piteşti, în 6 decembrie 1949. Citesc ce scrie pe placă, dar în acelaşi timp auzul îmi este invadat de manelele care vin din apropiere, din grădinile blocurilor de locuinţe. La doar câţiva paşi de sumbra istorie se află lumea de azi, preocupată de grătar, mititei şi bere.
Un om fericit
Ce poate face azi un om să fie fericit, unul dintre cei care au trecut prin teroarea închisorilor din anii ’50? “De multe ori am coşmaruri. Mă trezesc cu ochii în lacrimi”, spune Aristide Ionescu, pentru că n-a uitat nimic din tot ce i s-a întâmplat cu mult timp în urmă, deşi acum are, iată, 91 de ani, şi unii ar putea spune că uitarea şterge multe lucruri. Trăieşte însă şi clipe frumoase, de vreo şase ani încoace, de când e chemat pe la diverse licee – din Piteşti, Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea, Mioveni – să le povestească elevilor despre tragicul său destin. Şi spune că a fost fericit anul trecut, când o elevă de la Colegiul Naţional “Zinca Golescu” din Piteşti a câştigat Olimpiada de Istorie, pe ţară. Fata a scris o lucrare tocmai despre experimentul Piteşti. “Sunt cu adevărat fericit”, spune Aristide Ionescu. Fericit pentru că, aşa cum e convins el, deşi martorii “reeducării” anilor ’50 se sting azi, unul câte unul, povestea lor nu va fi îngropată…
