Pelerinii Sfintei Marii iau cu asalt mănăstirile. Cele mai cunoscute locuri de pelerinaj pentru ortodocși și pentru catolici

Ziua de 15 august sau Sfânta Marie Mare este, în mod tradițional, una a pelerinajelor, mai ales în Transilvania și Banat. Tradiția pelerinajelor are origini catolice și datează încă din Evul Mediu, atunci când mari mulțimi de oameni porneau pentru a-și căuta mântuirea.

Share

Claudiu Padurean 0 comentarii

15.08.2017 - 13:00

Ziua de 15 august sau Sfânta Marie Mare este, în mod tradițional, una a pelerinajelor, mai ales în Transilvania și Banat. Tradiția pelerinajelor are origini catolice și datează încă din Evul Mediu, atunci când mari mulțimi de oameni porneau pentru a-și căuta mântuirea.

În România, cel mai mare pelerinaj are loc de Rusalii, la Șumuleu Ciuc, unde credincioșii romano-catolici celebrează victoria secuilor catolici, conduși de un călugăr franciscan, asupra principelui maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund Zapolya, care dorea să impună și în Secuime reforma protestantă. Dacă la Șumuleu Ciuc este organizat cel mai mare pelerinaj într-un singur loc, de Sfânta Marie Mare se înregistrează cel mai mare număr de pelerini care pornesc la drum pentru a cinsti așa cum se cuvine Adormirea Maicii Domnului, sărbătoarea ridicării la Cer a Fecioarei Maria cu sufletul și cu trupul. Cele mai mari pelerinaje au loc la Nicula, în județul Cluj, și la Maria Radna, în județul Arad.

Icoana făcătoare de minuni de la Nicula

La Nicula încep să se strângă grupuri de pelerini cu câteva zile înainte de Adormirea Maicii Domnului. În acest an, primele grupuri de pelerini sunt așteptate încă de vineri. Oamenii vin din toată țara, dar și din străinătate, pentru a se ruga în fața unei icoane a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus, despre care cred că ar fi făcătoare de minuni. Pelerinii petrec noaptea în veghe, apoi stau la coadă pentru a ajunge în fața icoanei miraculoase. Cu o zi înainte de sărbătoare, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu, conduce în fiecare an un pelerinaj între Gherla și Nicula. La procesiune participă călugări, călugărițe, preoți și simpli credincioși. Noaptea, urmea-ză un timp de veghe și de rugăciune. Epicentrul pelerinajului este mănăstirea -Nicula, azi folosită de Biserica -Ortodoxă Română, în timp ce cei mai mulți dintre pelerinii greco-catolici se opresc la biserica parohială din sat.

Povestea pelerinajului de la Nicula începe în anul 1681, când preotul ortodox Luca din Iclod a pictat o icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus. Tehnica picturii în stilul folosit de Luca din Iclod se răspândise în acel secol XVII în toată Europa Centrală, mai întâi în rândurile iconarilor catolici, iar apoi și în rândurile celor care păstrau canoanele tradiției bizantine. Icoana pictată pe preotul Luca din Iclod a fost cumpărată de nobilul român Ioan Cupșa din Nicula, care a dăruit-o bisericii parohiale.

În acea epocă, Nicula era unul dintre cele mai bogate sate din Transilvania. Din cele 160 de gospodării din sat, 142 aparțineau unor mici nobili români, oameni care fuseseră ridicați la starea nobiliară grație unor servicii militare făcute principilor Transilvaniei.

În anul 1699, s-a produs un fenomen straniu. În data de 15 februarie, icoana pictată de Luca din Iclod a început să lăcrimeze. Lăcrimarea icoanei miraculoase a ținut până în 12 martie. Știrea s-a răspândit rapid, iar mii de oameni din toate colțurile Transilvaniei au început să vină la Nicula, pentru a vedea minunea. Există și rapoarte ale unor ofițeri austrieci care confirmă miracolul. Numărul pelerinilor a crescut de la an la an, pentru că oamenii au început să creadă că Sfânta Fecioară îi va ajuta dacă vor merge la Nicula pentru a se ruga în fața icoanei respective.

În anul 1713, guvernatorul Transilvaniei, contele Sigismund Kornis, a decis să ia icoana de la Nicula, pe care a așezat-o în capela castelului său, din satul Mănăstirea, de la lângă Dej. Nobilii români din Nicula l-au dat în judecată, iar cazul a ajuns inclusiv în fața Curții Imperiale din Viena. Icoana pictată de Luca din Iclod a fost luată și dusă în capitala imperială, unde a fost așezată cu cinste, până la soluționarea procesului, în catedrala Sfântul Ștefan.

Caracter multiconfesional și multietnic

Decizia Curții Imperiale din Viena a fost una solomonică. Împăratul austriac a decis ca icoana miraculoasă să fie așezată într-o biserică aparte, construită pe Dealul Niculii, unde să poată fi venerată de credincioși, indiferent de confesiune sau de etnie. Drept urmare, sătenii din Nicula au construit această biserică, iar în semn de reconciliere, contele Sigismund Kornis a dăruit acestei biserici un clopot al capelei sale din satul Mănăstirea.

Fluxul de pelerini a crescut de la an la an la Nicula, iar în 1767, Papa Clement al XIII-lea a decis să acorde indulgență plenară, adică iertarea tuturor păcatelor și a timpului de răscumpărare din Purgatoriu, tuturor credincioșilor care făceau un pelerinaj la Nicula de 15 august și care se spovedeau și se împărtășeau. Această inițiativă a consacrat statutul Niculei drept unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj pentru greco-catolicii din această parte a Europei, iar la Nicula au început să vină, alături de români, și slovaci sau ruteni.

Creșterea numărului de pelerini a făcut ca vechea biserică de lemn de la Nicula să fie complet neîncăpătoare, astfel că Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Gherla a început, în 1875, construirea unei noi biserici de zid, care a fost finalizată în anul 1879, când icoana pictată de Luca din Iclod a fost mutată în noul lăcaș de cult. În timp, biserica a fost dotată cu un iconostas din lemn de tei, unic în lume, care permitea deplasarea icoanei făcătoare de minuni, în funcție de momentele liturgice. În anul 1936, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, PSS Iuliu Hossu, cel care citise în 1918, la Alba Iulia, proclamația Unirii Transilvaniei cu Regatul României, a decis să creeze o mănăstire la Nicula, pe care a dat-o în grija călugărilor din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare.

Pelerinajele la Nicula au luat un nou avânt și la Nicula au început să meargă și foarte mulți ortodocși. Poate acesta este motivul pentru care, în anul 1938, săptămânalul „Renașterea“ al Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului scria că la Nicula s-ar fi aflat o pseudo-icoană, în timp ce icoana originală s-ar afla la Biserica Piariștilor din Cluj, o biserică romano-catolică. Însă pelerinajele au continuat, inclusiv în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când Transilvania de Nord se afla sub ocupație maghiară. În acea perioadă, imnul pelerinilor a devenit „O, Măicuță Sfântă!“, un cântec scris și compus de doi călugări greco-catolici.

Prigoana comunistă

Însă sfârșitul războiului mondial, alungarea din țară a Regelui Mihai I al României și instalarea comunismului au însemnat și începutul prigoanei împotriva Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. La ordinul lui Stalin, autoritățile comuniste din România au decis să interzică acest cult religios. Episcopii greco-catolici au fost arestați în anul 1948. De asemenea, a fost arestat și superiorul bazilian al mănăstirii, Leon Man, care a fost ucis mai apoi în Penitenciarul din Gherla. Și alți călugări greco-catolici au fost arestați.

Tatăl unuia dintre călugării bazilieni, Vasile Chezan, care era îngrijitor al mănăstirii, a decis să ascundă icoana făcătoare de minuni, precum și o serie de obiecte de cult, pentru a nu fi profanate de comuniști. El le-a ascuns într-o fereastră, pe care a zidit-o și a tencuit apoi casa. Mănăstirea Nicula a fost confiscată de comuniști și dată în administrarea -Bisericii -Ortodoxe Române, care l-a instalat drept stareț pe un călugăr din Moldova, Varahiil Jitaru. Anii au trecut, iar în 1964, Vasile Chezan a ajuns pe patul de moarte. Pentru ca icoana să nu fie pierdută definitiv, el l-a chemat pe starețul de atunci al mănăstirii, Serafim Măciucă. Vasile Chezan i-a dezvăluit secretul, iar Serafim Măciucă a luat icoana și a dus-o la mănăstire. Icoana nu a rămas decât vreo câteva ore la Nicula, pentru că a fost luată de Securitate, care se temea de renașterea pelerinajelor de masă, și dusă la muzeul din Cluj.

În cele din urmă, la insistențele episcopului ortodox al Clujului, Teofil Herineanu, care era fost preot greco-catolic trecut la Biserica -Ortodoxă în timpul prigoanei din 1948, icoana a fost dusă în capela Institutului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca. A rămas acolo până după căderea comunismului, când episcopul Teofil Herineanu a cerut restaurarea icoanei. A urmat o restaurare defectuoasă, făcută de o „expertă“ în artă. Aceasta trebuia să țină icoana într-o soluție călduță, a cărei rol era îndepărtarea fumului de lumânare, depus de-a lungul secolelor pe icoană. Însă a uitat icoana pe un reșou și aceasta efectiv a fiert, iar pictura originală a fost distrusă. Icoana a fost repictată și există mari diferențe între imaginea originală și cea actuală.

În 1992, icoana a fost readusă la Nicula. Căderea comunismului, în decembrie 1989, a însemnat și ieșirea din catacombe a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Episcopul de Cluj-Gherla, PSS George Guțiu, a cerut restituirea mănăstirii. Însă noul arhiepiscop ortodox al Vadului, Feleacului și Clujului, IPS Bartolomeu Anania, a refuzat.

La Nicula, vechea biserică de lemn arsese într-un incediu provocat de un scurt--circuit, în 1973, iar în locul ei fusese adusă o altă veche bisericuță de lemn, din satul Țap. De asemenea, în perioada Guvernului Adrian Năstase, IPS Bartolomeu Anania a început cu sfidarea unei hotărâri judecătorești care interzicea orice lucrări de construcție în incinta mănăstirii, până la finalizarea procesului de revendicare, să ridice o nouă biserică. Lăcașul de cult a continuat să fie ridicat, cu fonduri acordate ilegal de guvernele succesive, deși a rămas în vigoare interdicția de edificare a construcțiilor în incinta mănăstirii, până la finalizarea procesului care trenează pe rolul Tribunalului Bacău, acolo unde a fost strămutată acțiunea în revendicare deschisă de greco-catolici.

IPS Bartolomeu Anania a murit după ce trecuse prin mai multe scandaluri, după ce ieșise la iveală trecutul său de legionar, apoi de colaborator al Securității comuniste. Greco-catolicii, după ridicarea noii biserici, au propus o nouă soluție: icoana să fie mutată în noua biserică ortodoxă, iar vechea biserică de zid să fie restituită Bisericii Române Unite cu Roma, însă și această variantă a fost refuzată, astfel că, și în acest an, ortodocșii și greco-catolicii vor celebra Adormirea Maicii Domnului separat. În mod ironic, singurul loc în care se întâlnesc ortodocșii și greco-catolicii de această sărbătoare este bâlciul de Sfânta Marie Mare organizat la Nicula.

Maria Radna, locul de pelerinaj al bănățenilor

Un alt loc important de pelerinaj este Maria Radna. Mănăstirea îi atrage, în principal, pe romano-catolicii din România, Ungaria, Serbia și Croația. De Sfânta Marie Mare, sunt oficiate liturghii în limbile română, maghiară, germană, bulgară, sârbă, slovacă, iar uneori și în alte limbi.

Mănăstirea Maria Radna, situată în orașul Lipova, județul Arad, continuă tradiția unei alte mănăstiri, fondată în 1325, de către Regele Carol Robert de Anjou, în cinstea Sfântului Ludovic de Toulouse. Mănăstirea a fost distrusă, însă, în 1520, iar Maria Radna, văduva unui nobil a fondat o capelă. Maria Radna a devenit, în anii următori, loc de refugiu pentru călugării franciscani alungați din Comitatul Timișoarei, ocupat de otomani după dezastrul de la Mohacs, din 1526, când Ungaria a fost ștearsă de pe harta Europei.

În anul 1551, și cetatea Lipovei a fost ocupată de otomani, iar călugării au fost goniți de musulmani. În anul 1626, otomanii au permis ca la Maria Radna să se așeze călugării franciscani din Bosnia, care să aibă grijă de catolicii din această parte a Imperiului Otoman. În 1668, franciscanii au adus o icoană tipărită pe hârtie la Veneția. În 1695, otomanii au incendiat biserica Maria Radna, însă icoana venețiană a scăpat neatinsă. O legendă spune că un spahiu ar fi încercat să distrugă icoana miraculoasă, însă copita calului său s-a afundat în piatră. Maria Radna a început să devină loc de pelerinaj, iar aceste pelerinaje au luat amploare după ce, în 1716, prințul Eugeniu de Savoia a eliberat Banatul de otomani și l-a integrat în Imperiul Austriac.

Din 1750, Biserica Catolică a recunoscut oficial Maria Radna drept loc de pelerinaj. În 1756 a început construirea bisericii baroce de azi, iar în 1767, de Rusalii, în data de 9 iunie, icoana miraculoasă a fost instalată solemn în noua biserică, în prezența a 12.000 de credincioși. Un an mai târziu, la Maria Radna a venit în pelerinaj însuși împăratul Iosif al II-lea.

În secolul al XIX-lea, Maria Radna a devenit loc de pelerinaj și pentru greco-catolici și chiar și pentru ortodocși. În 1935, a fost organizat cel mai mare pelerinaj, la care au participat 73.000 de oameni.

Instalarea comunismului a însemnat începutul prigoanei și pentru romano-catolici. Protectorul Mariei Radna, episcopul romano-catolic Augustin Pacha, a fost arestat în 1950. În 1951, comuniștii au interzis ordinele călugărești catolice, precum și pelerinajele. Maria Radna a rămas în grija clerului diecezan.

În 1990, ordinele călugărești au fost reactivate, iar franciscanii au revenit la Maria Radna. În 1992, Sfântul Ioan Paul al II-lea a acordat Mariei Radna titlul de basilica minor. În 2003, franciscanii au părăsit mănăstirea, din lipsa fraților, iar Maria Radna a fost încredințată din nou clerului diecezan, însă a continuat să rămână centru de pelerinaj. În perioada 2013-2015, Maria Radna a fost restaurată cu ajutorul fondurilor europene.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...
loading...