Amintirile lui Neagu Djuvara. 23 august - de la tragedie la salvare în istoria României

de Dan Gheorghe , 22 august 2012
Două evenimente petrecute la aceeaşi dată - 23 august - au marcat istoria României în timpul celui de-al doilea război mondial. Primul în 1939, la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia fiind cedată URSS. Al doilea în 1944, când România întoarce armele, de partea URSS şi a aliaţilor ei. Cum a încercat ţara noastră să se salveze de la totala catastrofă - un martor al acelor vremuri, istoricul Neagu Djuvara, descrie faptele, înlăturând controversele.

 

Dimineaţa zilei de 23 august 1944. O telegramă trimisă de Moscova soseşte la Ministerul de Externe de la Bucureşti, mai precis la Direcţia Cifrului şi Cabinetului. Această telegramă a suscitat apoi, vreme de peste 60 de ani, serioase controverse, pentru că s-au ţesut diverse scenarii. Cel mai important dintre ele arăta că sovieticii ar fi anunţat acordul lor pentru încheierea unui armistiţiu cu şeful statului român, Ion Antonescu. Şi atunci s-a pus întrebarea de ce, câteva ore mai târziu, în amiaza zilei de 23 august 1944, după întâlnirea cu Regele Mihai, Ion Antonescu e arestat. Adevărul este însă cu totul altul, aşa cum e spus el astăzi de istoricul Neagu Djuvara, cel care în august 1944 lucra în Ministerul de Externe, tocmai la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

Cu totul altul este adevărul, spune martorul acelor momente cruciale - telegrama nu era destinată lui Antonescu, sovieticii văzând deja că acesta ezită în a semna armistiţiul. Moscova se arată în acel moment dispusă a încheia o înţelegere similară cu partidele din Opoziţie, care avuseseră şi ele negocieri separate cu Aliaţii, în paralel cu negocierile purtate de Guvernul nostru. Culmea e că şi unii, şi alţii, negociaseră cu sovieticii prin intermediul Legaţiei noastre din capitala Suediei. Ruşii aştep­tau astfel momentul schim­­­bării de putere din România, deci apariţia la Bucureşti a unui nou interlocutor pentru Moscova. Asta spunea, în esenţă, acea telegramă a Moscovei. Exact pe acest fond s-a desfăşurat apoi întâlnirea între Regele Mihai şi Ion Antonescu, după care cel din urmă este arestat. Faptele acestea n-au avut totuşi întâietate în opinia publică românească, mulţi crezând a fi fost reală numai prima ipoteză, a iluzoriului armistiţiu pe care sovieticii l-ar fi dorit încheiat cu Ion Antonescu. Pentru a încerca să pună punct acestor zvonuri, Neagu Djuvara a scris o carte sugestiv intitulată „Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări", lucrarea văzând recent lumina tiparului la Editura „Humanitas" şi bucurându-se de un real succes la Salonul Internaţional de Carte „Bookfest" - ediţia 2012.

O „bucată" liberă din România, în Banat, după totala ocupaţie sovietică

Unul dintre amănuntele „de necrezut" despre care vorbeşte Neagu Djuvara în cartea sa este legat de felul în care Ion Antonescu dorea să încheie armistiţiul cu Aliaţii, mai ales cu sovieticii, pentru că practic ruşii înaintau dinspre Est, fiind evident că vor ocupa România după eşecul armatelor germane pe frontul de Răsărit. Negocierile încep încă din decem­­brie 1943, iar Antonescu do­reşte nişte „ameliorări" ale posibilei capitulări a României. Prima era ca oficialităţile române să aibă la dispoziţie 15 zile pentru a negocia cu germanii, astfel încât aceştia să-şi retragă de bunăvoie trupele de pe teritoriul ţării noastre. Germanii ar fi trebuit să plece, liniştiţi, înainte ca trupele ruseşti să intre la noi în ţară. „Dacă am fi cerut germanilor să evacueze ţara, să accepte să mute frontul cu 650 de kilometri mai spre Vest, reacţia lor ar fi fost, cu forţele pe care le aveau pe teritoriul nostru, să aresteze tot Guvernul şi să-i aducă la putere pe Horia Sima şi pe legionari", comentează Neagu Djuvara. A doua „ameliorare" propusă de Ion Antonescu era ca un judeţ al României din vestul ţării, cel mai probabil din Banat, să rămână sub administraţia românească, după ce restul ţării ar fi căzut practic sub totala ocupaţie a Moscovei.

„Lăsarea unui judeţ, din Banat, de pildă, liber de prezenţa trupelor sovietice, când o jumătate de Europă ar fi fost ocupată de URSS, era o cerinţă chiar derizorie", arată istoricul. Ciudat pare a fi, la prima vedere, faptul că sovieticii acceptă foarte repede aceste cereri, răspunsul lor venind pe 28 sau 29 mai 1944. De ce să fi fost ruşii atât de uşor de convins? Mai degrabă ei priveau aceste lucruri într-un mod care nu merita serio­zitate. „Cea mai clară dovadă că ambele cereri erau fără nici o valoare e că sovieticii le-au acceptat îndată", adaugă Neagu Djuvara. Tot el pune apoi o întrebare de-a dreptul retorică - dacă ruşii răspunseseră încă din luna mai 1944 că sunt de acord cu termenii puşi de români pentru o înţe­legere, atunci ce rost mai avea ca Moscova să trimită o nouă telegramă la Bucureşti, la 23 august 1944, tot pe adresa lui Antonescu? Altă întrebare sună astfel - de ce şeful statului român nu încheie, în acest interval, din mai până în august, armistiţiul cu ruşii? „Ade­vărul simplu e că, în acest răstimp de aproape trei luni, Antonescu a tot şovăit să prindă pri­­lejul", scrie autorul cărţii de faţă, amintind nedumerirea ruşi­lor cu privire la şovăie­lile Bucureştiului.

Ion Antonescu încă mai credea în victoria Germaniei în 1944

Soarta războiului încă se mai putea schimba, de partea Germaniei, spera Ion Antonescu, în ciuda evidenţelor, chiar şi în august 1944. Şeful statului părea să fi rupt legătura cu realitatea, arată istoricul Neagu Djuvara, şi în sensul acestei idei prezintă în cartea sa două mărturii ale oamenilor care s-au aflat în preajma conducătorului statului.

Prima se petrece imediat după întoarcerea lui Antonescu de la întâlnirea cu Hitler, care avusese loc între 28 februarie şi 1 martie 1944. Soţia mareşalului era bună prietenă cu Veturia Goga, văduva marelui poet. Antonescu se adresează la un moment dat Veturiei: - „Poţi să-mi pupi
mâna, Hitler ne dă Transilvania de Nord".

Faţă de această exprimare, istoricul Neagu Djuvara exclamă: „Un om care mai crede, în martie 1944, că Germania mai este puterea care va decide soarta noastră la sfârşitul războiului e un om care a pierdut bunul-simţ". A doua întâmplare se petrece pe 21 sau 22 august, la foarte puţin timp după ce ruşii trecuseră Prutul şi stabiliseră un nou front, între Chi­şinău şi Iaşi, spărgând practic frontul din Moldova. Antonescu explică unui tânăr ofiţer de Stat-Major, indicând pe harta României zona Bărăganului, adică locul în care liderul de la Bucu­reşti credea că se va purta decisiva bătălie de tancuri între germani şi sovietici. „Aici va avea loc bătălia decisivă a războiului dintre tancurile germane şi tancurile sovietice", i-ar fi spus Antonescu interlocutorului său. Cu această ocazie, istoricul Neagu Djuvara constată că Antonescu nu credea în soliditatea noii linii de apărare româno-germane, pe linia Focşani-Nămo­loasa-Galaţi, de-a lungul căreia în zilele acelea se construiau cazemate, încă neocupate nici de români, nici de unităţile germane. „Trebuie să privim realitatea: în vara lui 1944, mareşalul Antonescu, stăpân absolut peste 20 de milioane de cetăţeni români, nu mai judeca sănătos", e concluzia dramatică a istoricului.

Un alt 23 august, din 1939, fatidic pentru România

Tocmai în acest context sumbru pentru viitorul României este rostită, de către Regele Mihai, pe 23 august 1944, la postul de radio, Proclamaţia către ţară, ale cărei prime cuvinte sunt cu adevărat emblematice: „Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţele­gere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite". Ar fi fost armistiţiul propus de Antonescu şi acceptat de ruşi, în luna mai 1944, mai bun pentru România? Cu acea zonă „liberă" din Banat? Istoria consemnează, în schimb, termenii armistiţiului încheiat între România, pe de-o parte, şi URSS, SUA şi Marea Britanie, pe de altă parte, la 12 septembrie 1944. Toate forţele armate ale României vor fi, începând din 24 august 1944, sub comanda sovietică. România permite trupelor aliate, în speţă cele sovietice, mişcarea în orice direcţie, pe teritoriul său. Un fapt înjositor pentru noi este că linia de graniţă între România şi URSS e stabilită de-a lungul Prutului, respectându-se pactul germano-sovietic, semnat de Ribbentrop şi Molotov, culmea, tot într-o zi de 23 august, dar în anul 1939.

Tocmai acel pact a făcut ca Basarabia să fie cedată ruşilor, după ultimatumul pe care Moscova l-a dat Bucu­reştiului în fatidica zi de 26 iunie 1940. Iată şi alte prevederi ale armistiţiului din septembrie 1944 - toţi prizonierii sovietici şi aliaţi din România vor fi eliberaţi, România va pune în mâna ruşi­­lor, ca trofee, toate mijloacele de război abandonate de trupele ger­­mane pe teritoriul nostru, România nu va permite germanilor şi aliaţilor lor să ia de pe teritoriul ţării noastre bunurile de valoare ce le aparţin prin acte de proprie-tate - monede sau alte va­lori mobile, România susţine financiar toate necesităţile trupelor sovietice, cât timp acestea se află pe teritoriul ei. Ţara noastră e obligată ca, în următorii şase ani, după război, să plătească 300 milioane de dolari despăgubiri pentru pagubele pricinuite URSS, în urma campaniei trupelor noastre în Est. Vom plăti echivalentul acestei sume în petrol, lemn, cereale, vase maritime şi fluviale, şi lista e mult mai lungă. Singura veste bună pentru noi este că Transilvania revine în hotarele României. Parcă pentru a se cunoaşte exact în mâna cui se află puterea asupra României, se consemnează, la finalul documentului, că armistiţiul din 12 septembrie 1944 este „făcut la Moscova". 

Comentarii

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design