Este lumea mai sănătoasă la sate? Aşa e că n-are nevoie să meargă prea des la doctor pentru că “lucrează cât e ziua de mare şi mănâncă zdravăn”, cum zice o voce dintr-o reclamă? Dacă e aşa, atunci medicii din mediul rural câtă treabă au? Cum îşi desfăşoară activitatea prin hăţişul sistemului de asigurări de sănătate? Sunt doar câteva dintre presupoziţiile şi dilemele pe care romanialibera.ro îşi propune să le lămurească în următoarele rânduri. Doi medici de familie din comunele Mânăstirea (Călăraşi) şi Gratia (Teleorman) îşi oferă experienţa personală în acest proces de clarificare.
Din discuţiile cu medicul Cătălin Petrencic şi cu doctorul Mihaela Pop reies o grămadă de probleme punctuale: birocraţia impusă de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi de Minister face dintr-o banală scrisoare de trimitere o bătaie de cap pentru medicul de familie şi o corvoadă pentru pacient, mulţi medici ar putea rămâne fără o parte consistentă din venituri odată cu modificarea criteriilor prin care se acordă sporul pentru mediul rural, pacienţii ar putea migra dinspre cabinetul doctorului spre centrul de permanenţă pe care autorităţile îl vor instaurat cât mai repede şi, nu în ultimul rând, doctorii de familie se tem că introducerea cardului de sănătate va însemna pentru ei muncă în plus şi pe gratis.
Să le luăm pe rând.
Ping-pong cu bolnavul
“Cum tratăm diabetul la sate? Asta este o problemă. Eu, ca medic primar, pot doar să descopăr boala, după care trebuie să-l trimit pe cel afectat la un diabetolog. Nu există aşa ceva în tot judeţul Călăraşi, este doar un internist. Dar îl trimit la acel doctor internist din oraşul Călăraşi, care e la 40 de kilometri distanţă. El îi face pacientului scrisoare medicală către mine prin care îmi dă voie să-l trimit la examene cardiologice, neurologice şi oscilometrice. După ce pacientul face toate acestea eu îl trimit iar la diabetolog pentru ca acesta să-i facă din nou scrisoare către mine prin care să pot să-i ofer tratament. Am avut o pacientă care după tot acest traseu a venit la mine plângând. Este o bătaie de joc!”, spune doctorul Cătălin Petrencic, de 25 de ani medic în comuna călărăşeană Mânăstirea.
La prima vedere, doctorul nu o duce rău deloc.
În 2006 a făcut un credit de 2 miliarde de lei vechi şi şi-a construit o casă de 180 de metri pătraţi care înglobează cabinetul privat. Are o curte largă, cu gazon şi un chioşc cochet în spatele casei. Înăuntru: gresie maro, asortată cu tâmplăria de termopan cu cadru din lemn. Camerele sunt largi, aerisite. La Bucureşti, de unde se trage, doctorul poate ajunge foarte comod pentru că până la Mânăstirea se conduce mai mult pe drum drept, iar carosabilul e net superior celui de pe Autostrada A1.
Din cei 6.400 de locuitori ai comunei, 2.800 sunt înscrişi la cabinetul său. 2.600 dintre aceştia sunt asiguraţi şi îl solicită pentru consultaţii, în medie, de 6.000 de ori pe an.
Un pacient = 5 lei
“Să ştiţi că banii pe care îi câştig aici nu sunt ai mei, sunt ai cabinetului”, parează din timp doctorul Petrencic o eventuală întrebare despre câştigul său.
Pentru a fi mai convingător, face rapid câteva calcule: “Orice asigurat dă 5,5 la sută din cât câştigă către CNAS. Tot atât dă şi angajatorul său. Să luăm un salariu de 1000 de lei ca exemplu. Deci CNAS primeşte de aici 110 lei lunar. Ca să vă faceţi o idee, să ştiţi că eu ca medic primar primesc cel mult 70 de lei pentru fiecare asigurat…pe an. Dacă scad cheltuielile cabinetului şi raportez la numărul de consultaţii îmi mai rămân 5-6 lei în urma fiecărei consultaţii. Pentru comparaţie, un medic de familie din Franţa ia peste 20 de euro pentru fiecare consultaţie”.
Când îşi aduce aminte şi de problema aşa-numitului spor de rural, medicul nu se abţine şi îşi aprinde o ţigară.
“Ce fac fără sporul de rural?”
“În funcţie de accesibilitatea drumurilor, de dotarea cabinetului, de distanţa faţă de cel mai apropiat spital şi faţă de punctul extrem al localităţii deservite, medicii din rural primeau până în prezent un spor care putea merge chiar şi până la 100 la sută din venit. Eu aveam în jur de 30 la sută. Problema este că acum CNAS-ul a schimbat condiţiile de acordare şi nu ştiu dacă mă mai încadrez”, continuă doctorul Cătălin Petrencic, care insistă că meseria pe care o practică devine din ce în ce mai neprofitabilă.
Nemulţumirile sale nu se opresc aici.
“Centrele de permanenţă ar însemna un abuz”
Medicul Petrencic este indigat pentru că autorităţile din domeniul sanitar obligă medicii de familie să înfiinţeze centre de permanenţă care să asigure asistenţa medicală după ce cabinetele îşi încheie programul.
“La mine dorinţa există, dar nu înţeleg obligaţia”, spune medicul primar, atrăgând atenţia că mai sunt câteva obstacole în calea acestui deziderat. Primul ar fi locaţia: doctorul are încă în concesiune de la primărie vechiul cabinet, distrus de inundaţii, dar nu este dispus să investească acolo pentru a aduce clădirea în stare de folosinţă. Al doilea este numărul de medici: fiecare centru de permanenţă are nevoie de 5 medici, iar – potrivit lui Petrencic – doi doctori din zonă au refuzat deja această iniţiativă. Şi a treia, dar şi cea mai mare îngrijorare a sa: atitudinea pacienţilor faţă de aceste centre.
“Prin înfiinţarea centrelor de permenenţă s-ar face un transfer de activitate de la cabinetul doctorului de familie către aceste centre. Dacă pacienţii ştiu acum că am program de la 8 la 16 la cabinet, ei nu se vor mai grăbi să vină la mine şi se vor duce la centru, mai pe seară. Oamenii ar abuza de acest serviciu non-stop”, crede doctorul Cătălin Petrencic.
La sfârşitul discuţiei, el umpluse până la refuz scrumiera. Despre autorităţi, numai cuvinte grele. În viziunea sa, ministerul Sănătăţii se comportă ca un “minister al bolii”, iar “medicina de familie de la sate se îndreaptă către dezastru”.
Deocamdată însă, doctorul este un om solicitat. Pe durata dialogului nostru sala de aşteptare, prea îngustă, se umpluse cu pacienţi.
“Oamenii de la ţară sunt mai rezistenţi”
“Cred că am răcit şi mi s-a deranjat ficatul. Dar sunt o fire mai rezistentă, că am lucrat în construcţii. Aici lumea nu merge aşa de des la doctor ca cea de la Bucureşti. Dacă ne doare ceva ne facem un ceai sau dăm fuga la farmacie pentru două-trei pastile”, spune bătrânul Alecu Anghel, în vârstă de 80 de ani.
În faţa lui stă Florina Dumitru, 45 de ani. Spune a are o operaţie de fibrom la activ şi că cheltuieşte până la 100 de lei pe lună pentru a-şi ţine starea de sănătate sub control. Totuşi, nu ştie exact ce înseamnă medicina de prevenţie, ceea ce ar trebui să facă de fapt medicii de familie: “Pe aici nu mergem la doctor când suntem sănătoşi, doar când avem probleme. Nu mă consider o persoană informată, dar… nu prea am bani să fac tratamente”.
Atitudini asemănătoare am întâlnit şi în sala de aşteptare a cabinetului doctorului Mihaela Pop, din comuna Gratia, judeţul Teleorman. O zonă cenuşie, unde sărăcia şi lipsa de perspectivă se văd în fiecare casă dărăpănată, în fiecare căruţă trasă de cai costelivi, în fiecare câmp bântuit de buruieni şi înţesat cu gunoaie.
Frigul din anticamera doctorului Pop îi face pe pacienţii palizi şi traşi la faţă să pară şi mai storşi de viaţă.
“Am fost operată la sân acum câteva luni, mi-au găsit un noduleţ şi au considerat de cuviinţă să-l scoată. Am şi reumatism şi arsuri pe piept, aşa îmi duc zilele. La medic vin doar de vreo două sau trei ori pe an”, spune Joiţa Gheorghe, în vârstă de 72 de ani.
Lângă batrână stă o femeie bolnavă de ulcer. Recunoaşte că s-a pricopsit cu această problemă pentru că nu a făcut tratamentul potrivit din timp: “Am stat, am stat, am tot zis că-mi trece până m-a pus jos de tot. Acum am răni pe esofag, iau multe pastile şi vin la medic de peste 10 ori pe an”.
Prevenirea cancerului la femei, problemă de nerezolvat
Medicul homeopat Mihaela Pop, care lucrează în Gratia din ’87, spune că, în mediul rural, oamenii îşi aduc aminte de problemele de sănătate în sezonul rece: “Bolnavii cronici au grijă de ei cât de cât, însă o fac toamna şi iarna pentru că vara au de lucru. În perioada asta am cam 20 de pacienţi pe zi, adică atât cât pot primi conform contractului cu CNAS. Al 21-lea pacient al zilei îşi pierde calitatea de asigurat, aşa e legea”.
Mihaela Pop locuieşte în Bucureşti şi face zilnic naveta până la Gratia. Îi ia o oră – o oră şi jumătate. A concesionat acum 7 ani clădirea veche a cabinetului medical, cu tencuiala căzută şi afectată de igrasie. Are 870 de pacienţi într-o localitate cu 2.200 de de locuitori.
Doctoriţa vorbeşte, oarecum resemnată, despre lipsa aproape desăvârşită a controalelor preventive în rândul femeilor.
“Doar 10 la sută dintre ele se duc să-şi facă o mamografie, să fie sigure că nu au cancer de sân, sau un test Papanicolau, să se apere de cancerul de col uterin. Ar trebuie să facă lucrurile astea la Alexandria, care e la 90 de kilometri distanţă, iar majoritatea nu vor să facă drumuri până acolo”, explică medicul.
Problema s-ar putea rezolva altfel dacă birocraţia ar fi mai mică, întăreşte Mihaela Pop: “De ce, dacă omul se duce la Bucureşti că-i e mai bine acolo, eu nu pot să iau în seamă o scrisoare de la un medic din Capitală pentru că, evident, nu provine din Teleorman?”.
Doctoriţa mai spune că prevenirea acestor forme de cancer care afectează femeile s-ar putea face şi prin continuarea programelor naţionale de sănătate.
“Suntem bătaia de joc a autorităţilor!”
Un alt subiect care o deranjează este mobilizarea medicilor de familie pentru introducerea datelor pe cardurile de sănătate.
“Sistemul va merge foarte prost. Şi acuma durează destul de mult până introduci o reţetă pe calculator. Nu ai decât 15 minute alocate fiecărui pacient, iar aici sunt oameni în vârstă, cărora le ia 7 minute numai să-şi dea haina jos. Apoi, mai trebuie să-i laşi să povestească pentru că aşa afli cel mai bine care sunt problemele lor. Vom lucra în plus şi nimeni nu ne va plăti pentru asta”, spune doctoriţa, care atrage atenţia că cititoarele de carduri ar trebui cumpărate tot din banii cabinetelor.
Toate astea – atrage atenţia Mihaela Pop – în condiţiile în care în unele luni un doctor de familie din mediul rural nu câştigă nici cât venitul mediu pe economie, cu o valoare brută de 2.000 de lei.
Concluzia este una drastică: “Noi, medicii de familie, suntem bătaia de joc a autorităţilor”.
