Proiecția este mecanismul psihologic prin care realitatea înconjurătoare este creată în mintea unei persoane, denaturându-se realitatea concretă. Turnat încă din copilărie, acest film se transformă adesea în delir.
Plimbându-mă prin București, în nopțile Festivalului Internațional al Luminii, am descoperit clădirile ca niște pânze pe care se poate vedea o poveste. Transformate de imaginile proiectate, clădirile pe care le știam maiestuoase, cu arhitectură impozantă, purtătoare de istorie și de povești deveniseră în noapte un suport pentru alte povești.
Un fenomen similar se întâmplă și la oameni
O poveste care ne invită să experimentăm emoții înălțătoare, să ne identificăm cu caracteristici înnobilante și ne facilitează legăturile interne din momentele de iluminare internă este mereu binevenită. Un film cu un personaj abuzator care caută o victimă sau un dominator care caută un supus devine discutabil. Ne prinde sau nu, pentru că ne va face să trăim agresiunea, violența și tirania sau nedreptatea, neputința și neajutorarea.
Unii oameni funcționează cu proiectorul pornit. Mi-l imaginez undeva în frunte, ca un al treilea ochi care nu vede nimic, ci proiectează o proprie versiune despre lume și viață. Proiectorii, adică cei care proiectează, au o logică personală impenetrabilă și o nevoie de ecran de proiecție. Astfel că sunt mereu în căutare de oameni, nu pentru caracteristicile și unicitatea lor, ci pentru calitatea lor de a fi pânza albă pe care să se calibreze filmul.
Persoana din spatele ecranului de proiecție nu are istorie, nu are importanță, nu prea contează decât în măsura în care suportă tehnic rezoluția și o prinde povestea filmului. Un obiect, precum clădirile impozante în noaptea Festivalului Luminilor.
Logica tiraniei
Se proiectează un personaj și o relație cu personajul, cu mize afective puternice. Adesea, povestea ia forma delirului, datorită faptului că proiectorul proiectează pe realitate doar filmul din mintea lui și nimic sau nimeni din exteriorul lui nu-l poate determina să-și schimbe scenariul. Filmul este turnat deja, din copilărie.
Ei caută persoane cu care să rejoace, iar și iar, o relație victimă-agresor, de dominare-supunere, de parazitare. Logica tiraniei și violenței organizează structura psihică a persoanei și relația pe care o creează cu oamenii. Astfel, întâlnim revoltații. Care se vor revolta împotriva statului, șefului, vecinilor, soției sau soțului, copiilor. Sau întâlnim persoanele care se victimizează. Ele vor proiecta în fiecare om cu care interacționează, căutându-l, un abuzator care le agresează. Pentru aceștia, oamenii sunt esențialmente răi și persecutori. Îi întâlnim pe cei care infantilizează oamenii din toate relațiile. Soțul sau soția, copiii, colegii, colaboratorii, vecinii sunt tratați ca și cum ar fi copii prostuți care așteaptă să li se spună ce e bine și nu e bine, ce se cade și ce nu se cade în viața asta.
Astfel, proiectorul se autoipostaziază în rolul de părinte care domină prin superioritatea lui. Sau întâlnim geloșii, care se vor „îngeloza“ de la o retragere momentană a interesului partenerului, stabilind în minte realități indiscutabile și nenegociabile, prin intermediul cărora își caută rivalul. Îi întâlnim pe cei care erotizează relațiile profesionale. Nu ar suporta să le fie văzute defectele și, din acest motiv, creează în jurul lor îndrăgostiți. Acești îndrăgostiți văd lumea într-un mod blurat, idealizând fiecare calitate și defect, iar când vraja se diminuează, se simt păcăliți, manipulați, folosiți ca obiecte.
Exemplele de relații persecutorii pot continua. Găsim în lume ceea ce am creat în minte – proces ce stă la baza proiecției filmului personal. Apoi, îl putem transfera de pe un suport pe altul, de la un om la altul.
Cât timp persoana acceptă să fie ecranul alb, relația funcționează, chiar dacă starea este de neplăcere sau plăcere, chiar dacă prevalează durerea și suferința sau satisfacția și mulțumirea. Multe conflicte au la bază refuzul celuilalt de a fi folosit ca un ecran alb pe care să se proiecteze filmul.
Nu acceptă să fie un obiect și pretinde să fie un subiect în relație. Își pretinde unicitatea, istoricul, contribuția la un film comun, la o relație.
Când proiectorul este oprit
Chiar dacă fiecare dintre noi ne căutăm propriul ecran de proiecție, mai mic sau mai mare, și avem filmul nostru turnat mai de timpuriu, din copilărie, sau de dată mai recentă, la o rezoluție mai mare sau mai mică, relația autentică este cea care trece testul realității: ce vedem după ce oprim proiectorul, dăm ecranul alb la o parte și ni se arată persoana din spatele ecranului alb. Distrugem ce am creat în minte, filmul, și găsim în realitate oameni pe care să-i percepem ca diferiți de populația filmului personal și la care să rezonăm în timp real.
Ce este un film dacă nu poate fi proiectat? Doar o rolă de film.
Gabriela Romaneț
Psiholog clinician, psihanalist în formare
