Să avem un stil de viață înseamnă să avem și un stil de a ne concepe pe noi înșine trăind viața și pe ceilalți din viața noastră. Cum avem nevoie de hrană de calitate, așa avem nevoie de principii de calitate pentru a ne trăi viața în mod calitativ.
Vă propun o recomandare a Annei Freud de a privi lumea și pe noi înșine. Să ne punem ochelarii și să ne uităm cu atenție la ceea ce se întâmplă în prezent, la un eveniment de viață și apoi să ne scoatem ochelarii, să ne îndepărtăm și să privim firul roșu al vieții. Această idee mi s-a infiltrat în minte, în spațiul intern și a acționat ca o sămânță din care a crescut încet un vlăstar al unui mod de privi, a auzi și a concepe lumea și viața oamenilor. M-a ajutat să mă văd pe mine din punct de vedere al calității vieții pe care o duc și, în momentele de criză și impas intern, să am o privire de ansamblu asupra firului roșu identitar, care îmi dădea sensul continuității mele temporale, având un trecut, un prezent și un viitor.
Oamenii și istoria lor personală
În practica de cabinet și în experiența personală, am întâlnit oameni… cu ochelarii pe nas, care ajungeau în crize existențiale și emoționale, punând plăcere acolo unde te aștepți să fie neplăcere, mimând emoții acolo unde au un blocaj emoțional. Oameni puțin conștienți că au o istorie. Care chiar refuzau istoria personală și o voiau ștearsă. Oameni panicați că au un prezent. Sau oameni care triumfau că au un prezent pe care credeau că l-au cucerit după ce și-au înfipt steagul victoriei în inimă, astfel „omorându-se” emoțional și identitar. Oameni care nu vedeau nicio perspectivă în viitor. Oameni prizonieri unui prezent sau unui trecut al părinților. Oameni care fugeau de propria viață, de ce construiseră, de corp, de sine, de persoanele pe care le iubeau, de tot.
Oameni care brusc își deconstruiau fericirea trăită, care își deconstruiau iubirea și relațiile profunde pe care le construiseră zi de zi, oră de oră, în mii de zile, făcând o tabula rasa valorilor care l-au format până în acel moment. Oameni care nu vedeau nicio legătură a nimic cu nimic, aneantizați într-un spațiu incert, cuprinși de vid. Oameni care se agață de câte o persoană, încercând să scape de întrebările și răspunsurile pe care psihicul le ridică și le cere, cu disperarea că vor uita rănile făcute de cineva important din viața lor, cu disperarea că nu mai trebuie să facă nimic și astfel vor scăpa de infernul din interiorul lor, dar picând mai mult în agonia luptei de supraviețuire.
Eu nu sunt de vină
Cu ochelarii pe nas, oamenii acționează din impuls. Ceea ce ei știu și transmit că trăiesc are legătură cu distrugerea, ca singura cale momentană pentru a nu se simți în infern. Nu contează că ei chiar sunt în infern și creează activ infernul, doar vor să nu se simtă acolo, distruși. Nu pot trăi infernul ca fiind în interiorul lor și atunci își „aranjează” în mod inconștient o scenă în care altcineva îl pune în situația infernală. „Problema nu e a mea, ci e a ta, nu eu trăiesc starea de agonie, de luptă și de distrugere, ci tu ești cea/cel care mă tensionează. De tine vreau să scap.”
Nu pot face față în prezent neliniștilor, spaimelor de prăbușire și aneantizare și atunci acționează. Apărându-se prin toate mijloacele de a nu simți eșecul, depresia și haosul emoțional în care au căzut, orbesc ca să nu vadă pericolul și a nu fi în contact cu propriile sentimente și propriul sine. Le-a rămas triumful cu care îi vor orbi pe ceilalți pentru a nu le fi văzute neajutorarea, neputința, drama internă, inutilitatea, zădărnicia și golul emoțional. „Trebuie să pleci de acasă dacă vrei să fii artist genial. Meșterul Manole își sacrifică familia pentru arta lui. Nimic nu mai contează. Uită-te la mine și idealizează-mă! Eu am putut să fiu atât de tare și să distrug ceea ce am mai bun pe lume, familia, pentru a fi geniu!”, spune un bărbat aflat într-o criză.
Se creează o „soluție” perversă prin care se atacă însăși viața și calitatea ei, fiind singura posibilitate prezentă de supraviețuire asupra morții fizice, psihice și emoționale. Suntem în situația în care regele îi dă coroana nebunului, alter-ego-ul lui, iar nebunul conduce regatul, ia decizii, organizează treburile. Bineînțeles că nebunul conduce nebunește, ia decizii nebunești și organizează nebunește treburile regatului. Și nu se oprește aici, ci le cere tuturor să fie ca el. În situații de criză și de impas, nu luați decizii, așteptați să se întoarcă regele!
Propria alegere
Cu ochelarii pe ochi, vedem și suntem în contact cu ceea ce trăim și am trăit în diferitele momente ale vieții. Vedem în profunzime, pe bucățele, insular.
Simțim fericirea sau nefericirea, ne apărăm de o trăire nedorită, avem neliniști, le putem identifica și localiza într-un timp, descărcăm tensiunea, evacuăm neplăcerea și toxicitatea emoțională, tolerăm conflictele și ambivalența degajată de ele.
Luându-ne ochelarii și privind firul roșu, începem să facem legături. De exemplu, ne simțim ca atunci când eram copii sau ca în liceu etc. Îi trăim uneori pe oameni ca în relația cu mama sau cu tata. Dăm sens, percepem, rezonăm, legăm bucățile de experiență într-o experiență personală. Vedem că ceea ce facem în prezent este o repetiție a relației părinților sau a unei experiențe a lor, astfel devenind prizonierii unei istorii de destin. Vedem dacă alegerea ne este proprie nouă sau suntem determinați de conflictele profund întipărite în interiorul nostru și rămase neelaborate. Vedem sensul acțiunilor noastre și ne putem auto-observa.
