Statului roman, pentru aducere aminte, de la Fundatia ICAR
In Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata si proclamata de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1948, la articolul 5 se spune: “Nimeni nu va fi supus torturii sau pedepselor, sau tratamentelor crude, inumane sau degradante”.
Incepand cu 1997, pe 26 iunie se sarbatoreste “Ziua Natiunilor Unite in sprijinul victimelor torturii”.
Peste tot in lume au loc manifestari menite sa atraga atentia opiniei publice asupra existentei supravietuitorilor torturii si a familiilor lor, pe de o parte, si sa reaminteasca statelor obligatiile ce le revin in privinta victimelor.
In 1984, statele membre ale Organizatiei Natiunilor Unite au adoptat Conventia impotriva torturii, care a intrat in vigoare in 1987. Romania a ratificat si ea aceasta conventie care cere statelor sa interzica si sa pedepseasca practica torturii comise pe propriul teritoriu, atat de catre cetatenii ei, cat si impotriva acestora.
Printre obligatiile statului le amintim pe cele de la art. 2.1: “Fiecare stat va lua masuri legislative, administrative, judiciare si alte masuri eficiente pentru a preveni comiterea unor acte de tortura pe teritoriul de sub jurisdictia sa” si art. 2.2: “Nici o imprejurare exceptionala, oricare ar fi ea, fie ca este vorba de starea de razboi sau amenintarea cu razboiul, de instabilitate politica sau de orice alta stare de exceptie, nu poate fi invocata pentru a justifica tortura”.
Statul are, de asemenea, obligatia de “a lua masuri pentru a introduce cunostinte si informatii despre interdictia torturii in programele de formare a personalului civil sau militar insarcinat cu aplicarea legilor, a personalului medical, a agentilor autoritatilor publice si a altor persoane care pot fi implicate in paza, interogarea sau tratamentul oricarui individ supus oricarei forme de arest, detinere sau inchisoare”.
In afara obligatiei de a impiedica practica torturii si de a-i pedepsi pe faptasi prin instrumentele sale legale, statul are si obligatii clare fata de victime si urmasii acestora: “Fiecare stat va garanta, in sistemul sau juridic, victimei unui act de tortura dreptul de a obtine si de a fi despagubita in mod echitabil si adecvat, inclusiv mijloacele necesare pentru o reabilitare cat mai completa posibil. In cazul decesului victimei ca urmare a unui act de tortura, urmasii sunt indreptatiti sa primeasca compensatii” (art. 14).
Prin acest preambul, am dorit sa reamintim statului roman obligatiile care-i revin in cazurile de tortura.
Din nefericire, tortura, instrument de teroare al statului criminal comunist, a fost practicata sistematic in regimul trecut fara ca vinovatii sa fi fost trasi la raspundere. Ea era incriminata chiar si de Codul Penal vechi, unde era listata la “tratamente neomenoase”.
Impunitatea calailor tine de toleranta regimurilor politice fata de astfel de crime. Sau de hotararea lor de a rupe o complicitate daunatoare, asa cum s-a intamplat recent in Argentina, cand pe 14 iunie a.c Curtea Suprema de Justitie argentiniana a facut un pas important in asumarea unui capitol dureros din istoria sa anuland doua legi care ofereau amnistie responsabililor regimului militar acuzati de acte de tortura, disparitii si asasinate comise in perioada dictaturii militare (1976-1983).
Fundatia ICAR, care se ocupa de peste 13 ani de reabilitarea victimelor torturii din Romania, multumeste colegilor din Argentina pentru cei aproape 30 de ani de lupta sustinuta pentru aducerea in fata justitiei a celor vinovati de abuzuri si crime in timpul “razboiului murdar”. Acest eveniment este o incurajare pentru intreaga comunitate internationala angajata in aducerea adevarului la lumina si mai ales pentru noi, cei de aici, care asteptam ca si in Romania sa li se faca dreptate victimelor.
Din pacate, Romania are multe restante la acest capitol. Statul roman nu si-a luat in serios obligatiile care ii revin prin ratificarea Conventiei impotriva torturii si nu s-a preocupat de reabilitarea victimelor, de aducerea tortionarilor in justitie sau de instruirea personalului care lucreaza cu potentiale victime.
De aceea nu ni se pare surprinzator ca statul nu a fost capabil sa previna crima de la Tanacu, unde slujitorii Bisericii au torturat o persoana bolnava mintal pana au omorat-o, ca parte a unei “proceduri” care viza “scoaterea diavolului” din trupul bolnavei. La vremea redactarii textului Conventiei impotriva torturii, probabil ca autorii nu au avut suficienta fantezie pentru a-si imagina ca slujitorii Bisericii Ortodoxe se vor deda la astfel de practici, altminteri ar fi inclus in categoria personalului ce trebuie instruit preotii si maicutele.
Cum niciodata nu e prea tarziu pentru a repara greselile, cum semnele ca aceste greseli se vor reparate exista, noi continuam sa cerem politicienilor sa nu mai amane gesturile ce trebuie facute. Ele tin de recunoasterea crimelor comise in timpul regimului comunist – prelungit in mod mascat si dupa 1989 -, de asumarea unui trecut care nu ne face cinste, de delimitarea puterii actuale de aceste crime si de criminali, de aducerea vinovatilor in justitie si, nu in ultimul rand, de a face dreptate victimelor.
Pentru ca numai asa mortii nostri isi vor gasi in sfarsit odihna, supravietuitorii isi vor putea purta mai usor povara grozaviilor prin care au trecut, iar generatiile tinere vor putea privi cu incredere spre viitor.
