În după amiaza de 24 decembrie, la Gărzile Patriotice din Şantierul Naval s-a dat alarma pentru că primăria urma să fie atacată de “terorişti”, iar la Gărzile Patriotice s-a dat alarma că primăria fusese deja ocupată de “terorişti”. Această ambuscadă, în care şi-ar fi pierdut viaţa zeci de gălăţeni, nu a mai avut loc, pentru că siderurgiştii nu au părăsit combinatul. Aceasta este încă una din diversiunile organizate la Galaţi şi de care nu sunt străini reprezentanţi ai Armatei.
Inginerul Eugen Pop, de la Secţia 2 Instalaţii de Bord, s-a trezit în toamna lui 89 şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice din Şantierul Naval Galaţi, după ce fostul şef a ieşit la pensie şi până la numirea unui alt şef, conducerea şantierul a hotărît să numească interimar un inginer, care să ia pe semnătură de la fostul şef şi apoi să predea noului numit inventarul Gărzilor Patriotice, arme, maşini, acareturi. Dacă în alte condiţii ar fi fost o responsabilitate formală, odată cu declanşarea protestelor de la Timişoara, inginerul Pop s-a pomenit într-o situaţie complicată. Au început să vină alarme şi instrucţiuni şi pe sistemul Gărzilor Patriotice, deşi era evident că mai ales după evenimentele de la Timişoara, regimul comunist avea în gărzile patriotice mai degrabă un duşman decât un apărător. “La gărzi, încă de pe 17-18 decembrie se dăduse o mică alarmă. Era o alarmă în stand by. O alertă. Auzeam toţi la Europa Liberă ce se întâmpla la Timişoara, că se trăgea. În perioada aia, vorbeam la telefon cu un prieten din Bucureşti, care era înnebunit că acolo nu iese lumea în stradă, îmi spunea că vine la Galaţi. Eu îi spuneam că şi aici e linişte. Pe 21, ne-au dat ordin să nu lăsăm oamenii să se adune în grupuri mai mari de 3 şi toată vrăjeala, să combatem actele huliganice, că forţe extremiste şi imperialiste, bla -bla… Când au văzut că situaţia e groasă, au adus muniţie. Ţin minte că am semnat pentru 38.000 de cartuşe lungi şi peste 40.000 de cartuşe scurte. Le aveam pe gestiune. Numai că noi, din apărătorii lui Ceauşescu am devenit revoluţionari. Că unii dintre noi s-au căţărat pe balcoane şi au făcut carieră în politică, e altceva”, spune inginerul Pop.
Vânătoarea de secretari PCR
Pe 22, după fuga lui Ceauşescu, mai mulţi ingineri au spart biroul lui Stratulat, securistul din şantier, în căutarea listelor cu turnători. Au găsi acolo un fişet gol şi un echipament care foarte rar întâlnit la acea vreme, dar pe care iată, securistul îl avea, un computer care, evident, avea toate datele şterse. Simultan, în toate secţiile din şantier a început prigoana politrucilor. Directorii şi şefii de secţii cu “papagal” politic fugiserădin prima. Primarul comunist al Galaţiului, Ion Caranghel, care fugise din primărie, a sărit gardul şantierului naval în speranţa că îşi va găsi adăpost la fostul loc de muncă, dar când a văzut cum stau lucrurile a fost nevoit să sară gardul în sens invers şi să se refugieze pe maidanul din cartierul Bădălan. Simultan, cam la toate secţiile din şantier începuse prigoana marilor şi micilor secretari de partid. “La un moment dat situaţia devenise destul de complicată, pentru că se putea lăsa cu vărsare de sânge, cu crime. Un muncitor de la Zincaj a sărit cu cuţitul să îi ia capul secretarului de partid pe Secţia 2 Instalaţii, tovarăşul Popa, că îi dăduse 5.000 de lei ca să îi dea casă. I-am scos din şantier pe secretarul de partid al şantierului, Ştefan Victor şi pe Popa, ascunşi pe bancheta din spate a unei Dacii, unul peste altul şi deasupra lor un sindicalist. Oamenii erau supăraţi pe secretarii de partid, pe bună dreptate, dar nu trebuia să se ajungă la crime. Nu noi trebuia să îi judecăm, ci cei care trebuiau să îi judece. Asta este o problemă deosebită şi la ora actuală. Poporul face revoluţie, dar nu judecă poporul. Eu nu am fost niciodată adeptul vărsărilor de sânge. Fiecare trebuie să îşi ia pedeapsa pentru ce a făcut, dar de la instituţia statului menită să facă dreptate”, ne-a declarat Eugen Pop.
O bombă cât fabrica de oxigen şi multe zvonuri cu terorişti
În dupăamiaza de 22 decembrie, controlul situaţiei de la Şantierul Naval Galaţi a fost preluat de ingineri. “După ce a căzut Ceauşescu şi fusese toată vânzoleala, situaţia devenise foarte serioasă, pentru că eram câţiva ingineri care aveam la dispoziţie o mână de oameni şi responsabilităţi foarte mari. Spre exemplu, aveam în grijă Fabrica de Oxigen care, dacă sărea în aer era dezastru, făcea un crater imens şi rădea o mare parte din oraş. Cum atunci se vorbea de terorişti, aveam o foarte mare problemă. Aveam nave cu instalaţiile în funcţiune, în depozite erau echipamente din import, de valori foarte mari. Eram trei ingineri de la Secţia 2 Instalaţii de Bord, eu, numit interimar şef de Stat Major, inginerul Liviu Crăciunescu, care era comandantul companiei de gărzi, inginerul Gh Gaibăr, comandantul unuia din plutoanele de intervenţie şi inginerul Bindiu de la Controlul de Calitate. Mai erau alţi ingineri, cum ar fi ing Nicolae Raicea, care au venit seara în şantier ca să facă pază şi patrulă. Între timp, apăruse altă criză, provocată de zvonuri. Pe 22 seara, toată lumea cerea gloanţe, că se auzea că ne atacă nu ştiu ce nave pe Dunăre, că pe malul Dunării au debarcat scafandrii ruşi, că vin nu ştiu ce elicoptere. Antiaeriana de la Combinatul Siderugic trăgea. Era nebunie!”, îşi aminteşte inginerul care a fost şeful “gărzilor” de la Şantierul Naval.
Avalanşă de diversiuni
Pe 23 şi 24 decembrie, la Galaţi s-au produs mai multe diversiuni. În seara de 23, a fost ordonată alarmă pe motiv că Galaţiul ar fi atacat de elicoptere. Întregul oraş a intrat în camuflaj şi din mai multe puncte s-au declanşat tiruri de antiaeriană, cu trasoare. A fost un fel de spectacol de “artificii”, pentru că Galaţiul nu era atacat de nici un elicopter. Nici de ruşi, nici de terorişti. A doua zi, pe 24, şeful dispozitivului de pază de la sediul Comitetului Revoluţionar Provizoriu, maiorul Ilie Plătică Vidovici i-a arestat pe mai mulţi membri ai comitetului, pe care îi acuza că sunt terorişti şi făcut un nou comitet, al cărui preşedinte s-a autointilat. În aceeaşi zi, pe 24, la Şantierul Naval a apărut un reprezentant al Armatei, care a preluat coordonarea gărzilor patriotice. Acesta era căpitanul Bădin, coleg de promoţie la Academia Militară cu maiorul Plătică Vidovici. “De la Bucureşti venise ordinul să nu dăm muniţie la populaţie. Eu scăpasem de o parte din muniţie, dar am recuperat-o. Pe 24, a apărut reprezentantul Armatei care urma să coordoneze gărzile din şantier, căpitanul Bădin. Ăsta a dat muniţie la toată lumea, că e atacată primăria. Le-a dat gloanţe ca la Rambo!”, îşi aminteşte inginerul Pop.
O ambuscadă între “navalişti” şi “siderugişti”
În dupăamiaza de 24 decembrie, a fost pusă la cale o altă diversiune, o ambuscadă în care ar fi trebuit să cadă victime zeci de gălăţeni, membri ai gărzilor patriotice de la Şantierul Naval şi Combinatul Siderurgic, care ar fi trebuit să se împuşte unii pe alţii în centrul Galaţiului crezând şi unii şi alţii că luptă cu teroriştii. La detaşamentul din Santierul Naval s-a dat alarma pentru că sediul Primăriei Galaţi ar fi atacat de terorişti. Căpitanul Bădin i-a ordonat comandantului companiei de gărzi, ing Liviu Crăciunescu şi comandantului plutonului de intervenţie, ing Gaibăr, să ia oamenii înarmaţi cu kalaşnikoave, muniţia şi să intervină primărie pentru a respinge atacul teroriştilor. Crăciunescu s-a opus distribuirii muniţiei la oameni. A spus că ia lăzile cu muniţie în autobuz şi distribuie încărcătoarele numai dacă e nevoie. În cele din urmă au făcut cum a spus căpitanul Bădin şi fiecare luptător a primit câte 4 încărcătoare. O alarmă asemănătoare fusese dată şi la detaşamentul gărzilor de la Combinatul Siderurgic, numai că acolo versiunea era uşor diferită: li se spusese că primăria fusese ocupată de “terorişti” şi trebuie eliberată. Ce ar fi trebuit să se întâmple era clar, cele două detaşamente de gărzi patriotice ar fi trebuit să se lupte cu kalaşnicoavele pentru a salva sediul primăriei şi unii şi alţii fiind convinşi că se confruntă cu “terorişti” îmbrăcaţi în uniforme de “gărzi”. S-ar fi împuşcat unii pe alţii, devenind “martiri” ai revoluţiei. Drumul până la primărie a fost o aventură. “Când au ajuns în dreptul Palatului Navigaţiei, Bădin le-a ordonat toţi culcaţi pe burtă, în autobuz, că e inamic! Prin zona Institutului Proiectări, la fel, toţi pe burtă! Când au ajuns la primărie, au pătruns pe intrarea din spate şi au distribuit oamenii pe posturi, în diferite puncte să le spunem strategice din primărie şi în clădirea de vizavi, la Universitate”, spune inginerul Pop. Din fericire, acea diversiune a eşuat, confruntarea cu kalaşnicoavele între navalişti şi siderurgişti nu au mai avut loc, pentru că cei de la gărzile patriotice de la Combinatul Siderurgic au refuzat să se amestece în ceea ce se întâmpla în oraş. „Am aflat mai târziu că atunci cei de la combinat nu au vrut să iasă. Ei au spus că apără platforma siderugică şi sub nici o formă nu se bagă pe oraş. Dacă ieşeau cei de la combinat ieşea masacru”, ne-a declarat inginerul Eugen Pop.
Întrebări cu răspunsuri “clasificate”
Nici până astăzi nu s-a aflat răspunsul la întrebarea de ce au fost organizate aceste diversiuni? De ambuscada în care ar fi trebuit să cadă cu arma în mână zeci de navalişti şi siderurgişti, ce urmau să devină martiri “în numele revoluţiei”, nici nu se prea vorbeşte în oraş. La revoluţie au murit 17 gălăţeni, mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa la Metrou sau în alte oraşe din ţară, dar la Galaţi au murit doar 4, dar nu în schimburi de focuri, ci în diverse incidente. Un bărbat cherchelit a murit călcat de un tanc pe care îl întâmpina cu „Armata e cu noi!”. Era nevoie de mai mulţi morţi pentru legitimarea “revoluţiei” la Galaţi? A existat o legătură între “lovitura de palat” dată de Plătică Vidovici prin arestarea Comitetului Provizoriu şi deplasarea la primărie a gărzilor din şantierul naval, sub conducerea căpitanului Bădin, colegul de Academie Militară a lui Plătică? Sunt întrebări la care răspunsurile vor fi aflate, probabil, cândva, în viitor.
