Unul dintre cei mai importanţi creatori de teatru, Alexandru Tocilescu va scoate în curând o nouă premieră la Teatrul Metropolis: „Nevestele vesele din Windsor”, o comedie de Shakespeare.
Spectacolul este de fapt un remake al unei montări mai vechi, din 1978 a regizorului. Într-un interviu acordat RL, Alexandru Tocilescu explică de ce a „revizitat” textul lui Shakespeare, dar şi ce alte proiecte pregăteşte în teatru şi film.
Domnule Tocilescu, ce ne puteţi spune despre cel mai nou spectacol al dvs.?
A.T.: Păi, spectacolul cel nou e, de fapt, unul vechi. L-am mai făcut în 1978, la Piatra Neamţ, şi este prima dată când îmi calc cuvântul de a nu mai face niciodată un spectacol pe care l-am mai pus în scenă.
Nu sunteţi deci un fan al remake-urilor?
A.T.: Nu. Sunt atât de multe texte extraordinare pe lumea asta. Ce sens are să „mergi” prin „locuri” pe unde ai mai fost?
Cum se face totuşi că de data asta aţi decis să vă întoarceţi la acest text al lui Shakespeare?
A.T.: Pentru simplul motiv că muzica lui Alifantis, care era şi este atât de bună şi de proaspătă, nu a apărut niciodată pe un disc, nu a fost cunoscută de marele public şi de câte ori ascultam înregistrarea regretam acest lucru. Aşa că dorinţa mea de a reînvia acest spectacol este legată de muzica lui Alifantis.
Ce e nou şi ce e vechi în montarea de la Metropolis?
A.T.: Mie îmi place să numesc acest spectacol o „revizitare” a textului lui Shakespeare. Aşa că, indiferent ce ar pune teatrul pe afiş, eu îl numesc „Nevestele vesele din Windsor revizitat”. Pentru că a trecut atâta vreme de când l-am montat prima dată, multe lucruri nu mi le-am mai amintit. În plus, de data aceasta avem muzică live. Ne-ar fi plăcut şi atunci să facem asta, dar condiţiile tehnice din anii ’70, la Piatra Neamţ, nu ne permiteau. Dar am păcălit totuşi spectatorii şi „farsa” a ţinut. Actorii cântau, dar o făceau în acelaşi timp cu o bandă înregistrată. Aveam doar microfoane active care bârâiau, iar din tavan atârnau şase microfoane de lemn pictate, ca oamenii să creadă că spectacolul e live. „Farsa” noastră a funcţionat până la capăt. Ba chiar, atunci când am adus spectacolul în turneu la Bucureşti, un critic a scris că uneori actorii sunt obosiţi după dans şi că asta se simte în cântec, or, ceea ce se auzea de fapt era o bandă. I-am păcălit. Acum nu mai păcălim pe nimeni. Totul e real.
Este deci un alt spectacol?
A.T.: Da şi nu, pentru că, deşi nu-mi aduceam aminte cum făcusem exact tablourile respective, ştiam, în mare, unde se îndreaptă „povestea”. Dar sunt şi lucruri absolut noi, cum sunt dansurile, de pildă. Acum câteva zile am văzut pe VH1 Classic un fragment din „Grease”, un musical celebru în anii ’70-’80, şi am remarcat cu surprindere că dansurile noastre seamănă foarte mult cu ce e acolo. Eu nu am văzut „Grease” la vremea lui, dar spectacolul nostru are acelaşi spirit. Sigur că e cam şaptezecist, dar muzica de atunci mi se pare încă valabilă. Am reînviat nişte dansuri uitate, avem o secvenţă de twist, una de madison, nişte dansuri care au avut hazul lor şi cred că îl au în continuare. E bine să ne amintim din când în când de lucrurile plăcute şi amuzante ale tinereţii noastre.
„N-am vrut să pun nici o pată de culoare socio-politică pentru că nu îşi avea rostul”
Acesta ar fi scopul spectacolului, de memento al întâmplărilor plăcute?
A.T.: Nu am alte pretenţii de la acest spectacol decât să fie o sursă de bună dispoziţie. Să faci publicul să se simtă bine nu e de colo. Mari probleme nu sunt nici în piesa lui Shakespeare. E o comedioară care a fost scrisă în doar câteva zile la comanda reginei, care voia să se distreze. Nu văd de ce ar trebui să mai problematizez în plus. Am citit pe undeva o cronică ce spunea că spectacolul meu e un atac la societatea burgheză. Aiurea! Nici nu mi-a trecut prin cap nici să critic, nici să laud, nici să acuz
vreun personaj. Chiar şi pe Falstaff am încercat să-l fac un bonom simpatic şi ramolit care crede că încă mai are succes la fete. N-am vrut să pun nici o pată de culoare socio-politică pentru că nu îşi avea rostul.
Ce aduce totuşi, în România zilelor noastre, o comedioară benignă făcută chiar de autor doar cu scopul de a descreţi frunţile?
A.T.: Într-o societate sinistrizată, dacă pot să spun aşa, de televiziunile de panică şi de emisiunile de kitsch, de prost-gust şi de mahala, într-o lume înnegrită de necazuri, unele dintre ele false, induse, acest spectacol este o sursă de veselie fără pretenţii, repet, fără pretenţii de îndreptare a societăţii sau de acuze aduse cuiva.
„Mi-a făcut mare plăcere să demontez mitul că în România nu există actori de musical”
Cum aţi ales distribuţia?
A.T.: A fost o întreagă aventură. Am început cu nişte actori, n-am fost mulţumit. Am dat audiţii peste audiţii. Până la urmă, am găsit echipa, cred eu, ideală. Prin această montare duc mai departe un pariu de care mă ţin de multă vreme, acela de a demola „mitul” că în România nu există actori de musical. Nu e adevărat.
Sunt actorii români, în majoritatea lor, capabili de astfel de performanţe: să joace, să cânte şi să danseze?
A.T.: Îi veţi vedea pe actorii din „Nevestele…”. Sunt excepţionali. În plus, e o largă paletă de vârste, de la 72 de ani, cât are interpretul lui Falstaff, până la cei foarte tineri, de 20 şi ceva. Toată lumea se descurcă foarte bine cu muzica, cu dansul, cu mişcarea. Avem un moment în care 25 de oameni bat step la unison timp de vreo 6 minute, de o să crezi că suntem pe Broadway, ba chiar cu un plus de calităţi actoriceşti faţă de colegii lor americani. În acelaşi timp cântă cu orchestra alături, totul e live, nimic trucat, sută la sută real. Mie mi-a făcut mare plăcere să demontez acest mit.
Iancu Lucian, un soi de Falstaff şi în viaţa reală
Cine e actorul care îl joacă pe Falstaff?
A.T.: E Iancu Lucian, de la Constanţa, care e un soi de Falstaff şi în viaţa reală. El este eroul unei întâmplări extraordinare care a făcut vâlvă mare în epoca comunistă. Împreună cu doi prieteni marinari, au furat un vapor ca să fugă din ţară. Le-au dat somnifere celorlalţi membri ai echipajului. Aceia s-au trezit în largul mări. Din păcate, i-au imobilizat pe fugari, i-au legat şi i-au adus înapoi la mal. Iancu Lucian a fost condamnat atunci la moarte, apoi i s-a comutat pedeapsa la închisoare pe viaţă şi l-a scăpat revoluţia după trei ani. Un tip, un personaj! Are date personale care-l apropie mult de Falstaff. A trăit într-un mod suprarealist, fără legături prea mari cu viaţa reală. Sunt prieten cu el de 40 de ani.
Nu i-a fost greu să joace, să cânte şi să danseze la vârsta lui?
A.T.: Dispoziţia lui de a face toate nebuniile, tăvălindu-se pe jos, cân-tând, ţopăind pe-acolo, a fost uriaşă. El era un om retras care se ocupa de multă vreme de cu totul alte lucruri, făcea agricultură, şi-a deschis o cafenea, dar tenta-ţia de a-l juca pe Falstaff, pe care-l mai interpretase acum vreo 30-40 de ani, a fost foarte mare. Unii au spus că nu e prea grozav ce face el acolo, dar eu repetam de 6 luni cu ceilalţi când a intrat el în distribuţie şi a ieşit la public după numai 7-8 repetiţii. Sunt sigur că interpretarea lui o să crească după câteva reprezentaţii.
Ştiu că la „Hamlet” aţi refăcut aproape integral traducerea. La „Nevestele vesele…” aţi procedat la fel?
A.T.: Nu. La „Hamlet” toate traducerile aveau un ton arhaic, iar noi voiam să o facem mai actuală, aveam şi diverse mize politice acolo, în timp ce traducerea lui Vlaicu Bârna din 1958 la „Nevestele…” mi s-a părut a fi veselă, isteaţă, modernă şi n-am simţit nevoia unei revizuiri prea adânci a textului.
Aţi fost întru totul fidel textului?
A.T.: Am făcut şi mici, foarte mici, nu le-aş zice ciupituri, ci adăugiri. 2-3 cuvinte ici-colo, să mai înviorez câte-un moment. Pe unul dintre personaje l-am făcut român pentru că spectacolul fiind în haine moderne, muzica contemporană cântată de o trupă de rock, mi s-a părut că poate fi rătăcit pe acolo prin Windsor şi un amărât de emigrant român. Dar cred că sunt în spiritul lui Shakespeare, chiar dacă nu şi în litera lui în totalitate. Actorii din vremea lui reacţionau foarte elastic la cererea publicului. Publicul elisabetan era scandalagiu şi pretenţios şi dacă ceva nu-i convenea striga în gura mare. Şi-atunci textul era imediat tăiat şi modificat. Era o relaţie foarte vie şi caldă între actori şi public, îşi vorbeau unii altora în timpul spectacolului, de aceea chiar şi în montarea mea sunt personaje care se adresează publicului.
Ziceaţi că motivul nr. unu pentru care aţi revăzut specta-colul este muzica lui Nicu Alifantis. El este şi „textierul” pieselor?
A.T.: Nu. Ceea ce e interesant este că muzica e pusă pe textul piesei. În 1977-1978, când l-am făcut la Piatra Neamţ, că şi atunci am lucrat vreo 9 luni la el, Alifantis a venit, a stat cu mine la acelaşi hotel, şi de la o zi la alta, în funcţie de mersul repetiţiilor, mai venea cu un cântec, dar nici o secundă nu ne-a trecut prin cap să venim cu alte texte. Alifantis are o tehnică numai de el ştiută de a inventa muzică pe orice fel de text, fie el în versuri sau în proză. Muzica s-a construit în acelaşi timp cu spectacolul, nu a venit Alifantis cu ea gata compusă de acasă. De aceea există o simbioză a muzicii cu textul, sunt unite organic.
„Nu mă aşteptam să înţeleagă cei din comisia CNC ceva din scenariu”
Sunteţi mare iubitor de filme. Nu v-a tentat cinematograful?
A.T.: Am scris de curând un scenariu după o piesă a lui Leonid Dimov. L-am înscris anul trecut la concursul CNC, unde a ieşit pe locul 30. Mă gândisem de la început că ce făcusem eu acolo nu avea cum să ajungă la minţişoa-rele celor din comisia CNC, dar voi încerca în continuare să fac acest film, poate cu TVR care s-a arătat dispusă să ia în considerare acest proiect. Mi se pare important să îl fac pentru că este vorba de o piesă a lui Leonid Dimov care nu a fost publicată niciodată, o piesă evident onirică şi suprarealistă, superbă, după părerea mea, care s-ar potrivi perfect pentru un film fantastic. Eu sunt posesorul unicului manuscris. Piesa se numeşte „Expansion”, a fost scrisă în franceză, am tradus-o eu, e scurtă, are doar vreo 14 pagini, şi aş fi vrut să fac din ea un mediumetraj, de vreo 40 de minute. Nu mă aşteptam să înţeleagă cei din comisia CNC ceva din scenariul acela. Le depăşea clar nivelul de cultură. De fapt, avangarda nu a fost prea prizată pe la noi. L-am publicat totuşi în „Dilemateca”, pentru a ajunge cumva la cunoştinţa publicului.
N-aţi încercat să o montaţi la teatru?
A.T.: Sigur că da. Dar am început să repet şi mi-am dat seama că nu poate fi făcută pe scenă. Modificările de spaţiu apar la 2-3 replici. Se trece din pădure pe şosea, de acolo într-un restaurant, apoi într-o piaţetă, într-o cameră… Teatrul nu are capacitatea asta proteică de a schimba imaginea atât de uşor. Piesa nu m-a ascultat. Nu se lăsa pusă. Nu mergea. Şi atunci am decis să încerc să fac un film din ea. Cred că piesa însăşi se voia film.
Cum a ajuns manuscrisul la dvs?
A.T.: Mi l-a dat Dimov în 1973, iar eu l-am rătăcit. Timp de 38 de ani a dispărut pur şi simplu. A fost redsecoperit în mod uimitor prin casa mea din Germania. Mi l-a adus fiul meu la Bucureşti. Eu m-am bucurat grozav şi am avut impresia că e trimis chiar de Dimov, pentru că el era un personaj foarte ciudat şi ezoteric, într-un fel. Şi literatura lui e impregnată de un ezoterism bizar. După părerea mea, el a fost cel mai mare poet român de după război, necunoscut, din păcate, şi ţinut în umbră, pentru că nu a vrut să se alinieze în vreun fel. A trăit şi a murit sărac. Mă simt într-un fel responsabil faţă de unii autori pe care aş vrea să-i cunoască publicul şi, dacă nu face nimeni nici un gest, mă simt obligat să-l fac eu. Aşa a fost cazul cu Gellu Naum, cu Daniil Harms. Apropo de Harms, încercăm să reînviem spectacolul „Elizaveta Bam” şi să-l jucăm şi în Festivalul „George Enescu”, pentru că într-un fel îşi are locul şi acolo.
„«D’ale carnavalului» va stârni precis discuţii şi dezbateri furtunoase”
Ce urmează să faceţi după „Nevestele…”?
Ar trebui să mă apuc de „D’ale carnavalului” la Naţional, dar am şi mari „presiuni” de la Ducu Darie să montez ceva la Bulandra. Nu ştiu cum să mă aranjez cu timpul. Până în 2012 trebuie să scot premiera cu „D’ale carnavalului”, dacă vreau să îi aduc un omagiu lui Caragiale în anul în care va fi sărbătorit.
Reveniţi cu un Caragiale la Naţional după acea celebră „O scrisoare pierdută” care s-a lăsat cu scântei?
Nici „D’ale carnavalului” nu are o perspectivă mai liniştită, pentru că am un concept care va stârni precis discuţii şi dezbateri furtunoase.
Nu ne spuneţi despre ce concept e vorba?
Nu spun, pentru că, dacă am vândut poanta, am vândut şi spectacolul. Doar atât vă zic: am plasat acţiunea în altă epocă decât în cea în care a pus-o Caragiale. Dar nu zic când, că acolo e tot secretul. Am ales un anume moment istoric care e inedit, neaşteptat. Nu schimb o literă din piesă, ci doar contextul.
La Bulandra ce veţi monta?
Nu ştiu încă. Am discutat mai multe lucruri. Am vrea să facem ceva important care să nu mai fi fost jucat la noi. Aveam în plan un Byron. La ultima discuţie cu Ducu, ne-am entuziasmat la ideea montării lui „Boris Godunov”. Puşkin nu s-a jucat cred niciodată în România, nici Byron. Ar mai fi o piesă a lui Bulgakov despre moartea lui Puşkin, „Ultimele zile” se numeşte, în care povesteşte despre toată ţesătura aceea făcută în jurul lui, ca să-l termine. Puşkin e personajul principal, dar el nu apare niciodată în scenă. Sunt, iată, lucruri extraordinare care nu s-au montat niciodată pe vreo scenă românească şi e păcat. Mă simt obligat şi faţă de publicul nostru. Aşa că, dacă nimeni nu se ocupă, mă ocup eu, n-am ce face.
„Până în 2012 trebuie să scot premiera cu «D’ale carnavalului» dacă vreau să îi aduc un omagiu lui Caragiale în anul în care va fi sărbătorit.” ALEXANDRU TOCILESCU
