Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

Doina Ruști: Puțini scriitori bărbați se ridică la nivelul scrisului meu. Revoluția din 1989 a adus lumii literare o epilepsie. Libertatea a declanșat crize și boli

Maria Capelos Actualizat: 08.05.2017 - 18:09

Doina Ruști este una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii române contemporane. Criticul Daniel Cristea Enache o plasează în „elita prozei noastre încă tinere“, în timp ce Paul Cernat o numește o „pasăre rară în literatura post-decembristă“. Romanele sale sunt premiate și traduse în mai multe limbi.

Share

Doina Ruști este una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii române contemporane. Criticul Daniel Cristea Enache o plasează în „elita prozei noastre încă tinere“, în timp ce Paul Cernat o numește o „pasăre rară în literatura post-decembristă“. Romanele sale sunt premiate și traduse în mai multe limbi. Anul acesta, în februarie, a lansat „Mâța Vinerii“, o nouă poveste captivantă, plasată în Bucureștiul fanariot.  

Cu Doina Ruști, o persoană foarte prietenoasă, care de la bun început a cerut să ne tutuim, am stat la povești timp de trei ore despre literatura română contemporană, despre impulsul de a scrie, despre fascinația pentru perioada fanariotă, despre premii literare și impactul lor, dar și despre rolul cuvintelor în viața noastră.

RL: Cărei generații de scriitori români simți că îi aparții? 

Doina Ruști: Nu aparțin niciunui grup. Nu fac parte dintr-o generație. Nici măcar dintr-o familie. Mereu a fost așa: eu cu mine însămi, oprindu-mă uneori să stau de vorbă cu câte un om a cărui frumusețe mi-a luat ochii, mi-a băgat sufletul într-o zumzăială „infernalissimă“. 

Ce făceai pe vremea când optzeciștii se adunau la Cenaclul de luni?

Pe vremea cenaclurilor, alergam în demență de la Copou până la Biblioteca din Râpa Galbenă, sorbind în ochi toată frumusețea vieții de-atunci, ca s-o prefac în personaje, episoade și dialoguri, care continuă să trăiască în mine și-acum. Uneori tre­ceam prin cenacluri ori prin alt tip de adunări, unde invariabil erau câțiva care vorbeau în același timp și-l citau pe Genette, pe care era evident că nu-l citiseră. După maximum jumătate de oră, mă chema strada cu glasul ei cel mai rugător. Nu cred în grupuri. Mi se par limitative, ca și hârtia liniată.

Dincolo de libertatea de expresie, ce crezi că a adus lumii literare românești Revoluția din decembrie?

O epilepsie. Imediat după decembrie, scriitorii care publicaseră în comunism se simțeau vinovați, iar cei care nu putuseră să publice se simțeau datori să posede „sertare“ cu opere subversive. În ambele cazuri, libertatea a declanșat crize și boli. Abia după câțiva ani a început să apară noua literatură. 

Privind în urmă, regăsești în tine influențe ale perioadei comuniste? Ce anume te-a marcat din acea perioadă?

Printre multele urmări ale demagogiei comuniste s-a aflat și incapacitatea de-a cere. Omul era nemulțumit, dar nu cerea deschis acel lucru care îi lipsea, ci aștepta ca stăpânul să-i observe nefericirile și să-i dea. Lungile așteptări ca să „se dea ceva“ m-au marcat profund și, ceea ce este și mai grav, nici măcar nu mi‑am dat seama de asta decât atunci când cineva mi-a spus. Dar n-a ajutat. Nici acum nu știu să cer.

Cum se „mișcă“ o femeie scriitoare într-o lume formată în mare parte din bărbați? Care îi sunt atuurile în această mare de orgolii?

Când unei femei nu-i pasă că este femeie și că lumea este condusă de bărbați, toate lucrurile merg bine. Aș putea să mai zic câteva fraze de genul ăsta, dar îmi asum riscul de-a spune exact ceea ce cred: sunt puțini scriitori bărbați care se ridică la nivelul scrisului meu. Cred că ăsta este atuul meu. Iar această credință m-a ținut în viață.

Unde ai fost până la primul tău roman, care, dacă nu mă înșel, a apărut prin 2004? Ce făcea până atunci Doina Ruști?

Scriam. Mereu am scris. Ți‑am spus: alergam pe străzi cu mintea plină de personaje și, cum prindeam un moment, scriam, pe vremea aia pe nottes-uri, pe caiete mici, dar cel mai mult îmi plăcea să scriu pe hârtie velină. Pagina liniată îmi omoară entuziasmul. Înainte de Revoluție eram profesoară la Tulcea, unde ajunsesem prin repartiție. Am ales postul după două criterii clare: era la liceu și într-un oraș care, așa cum se vedea pe hartă, părea să fie un fel de Veneția. Cum am pus piciorul acolo mi-am dat seama că făcusem o greșeală: la Tulcea se termină calea ferată. Totuși, anii respectivi au fost fertili. Îmi aduc aminte că, spre final, făceam naveta la București cu o mașină care aducea pește la restaurantul „Pescarul“. Ajungeam la destinație puțind a pește. Dar nu-mi păsa. Era o navetă ieftină. Uneori îmi cumpăram un certificat medical și rămâneam mai multe zile, în care încercam cu fervoare să intru într-o editură. 

Așa mi-aduc aminte că odată am ajuns la Casa Scânteii și-am intrat, cu moaca mea de aspirant, ținând la piept manuscrisul, care era o parte din viitorul meu roman „Fantoma din moară“. În hol m-aștepta un portar care-a rămas lampă după ce i-am spus că voiam să merg la nu mai știu ce editură. Îmi trebuia o recomandare ca să intru, mi-a spus el, așa că era mai bine să-mi văd de treaba mea. Dar eram foarte hotărâtă în ziua aia, așa că am decis să invoc o recomandare de la însuși domnul Ionescu. Era deja harababură, sfârșit de lume dictatorială, încât portarul, pățit probabil, deși se îndoia de existența vreunui Ionescu, a sunat în editură și, nu după mult, a apărut un domn, care, văzându-mă, de pe scări, n-a mai coborât până la mine, ci s-a întors cu lehamite, făcând semn că nu meritam. Acesta a fost cel mai însemnat succes al meu în multele încercări de-a intra într-o editură comunistă. Bineînțeles, chiar și azi mă mai întreb ce-a văzut la mine domnul de la editură, ceva atât de evident încât nici măcar nu mai merita să coboare toate scările. 

Câteva luni mai târziu, după ce a căzut Ceaușescu, m-am angajat la Humanitas și de câte ori intram în clădirea aia, care era aceeași, continuau să-mi tremure genunchii, eram intimidată, nu de zidurile staliniste, ci de fantoma domnului care mă citise de la distanță.

Cum a fost „laboratorul“ primului roman?

Lung și labirintic. Primul meu roman a fost „Fantoma din moară“. Dar cum n-am reușit să-l public nici după Revoluție, am scos din el un capitol, iar în jurul lui am clădit altă poveste, pe care am numit-o „Omulețul roșu“. Era puțin după anul 2000, abia începuse lumea să-și facă abonament la internet, care pe-atunci funcționa prin telefon. Evident, eram fascinată de fenomen. Experiențele mele cu internetul au fost profunde și diverse. Mai întâi, m-am îndrăgostit pe net de cineva care nu avea față. Apoi, am primit cadou o pagină de net, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Nu mult după aceea, dispărând site-ul respectiv, am pierdut și pagina, ceea ce mi s-a părut catastrofic. Nu înțelegeam mecanismul. În fine, întâmplarea m-a afectat așa de mult încât am învățat să fac pagini web. A fost o perioadă în care, cum întâlneam pe cineva, îl întrebam dacă nu vrea să-i fac cadou o pagină pe net. Toate aceste experiențe se regăsesc în „Omulețul roșu“. 

Într-o zi mi s-a virusat computerul și-am pierdut toate documentele, printre care și textul viitorului roman. Dar, printr-un șir lung de întâmplări, mi-am recuperat conținutul evaporat și m-am măritat cu salvatorul romanului, ceea ce mi-a adus și altă stare de spirit. Așa încât am luat povestea de la capăt, terminând-o în 2004, an în care a și apărut.

Apoi, lucrurile au curs firesc și au venit premiile, unul după altul. Ce simți când ești în top? Se schimbă cu ceva raportul dintre modestie și mândrie, dintre luciditate și orgoliu, dintre femeie și bărbatul din viața ei?

Orice moment de glorie, oricât de mărunt, aduce singurătatea  triumfătorului și invidia confraților. După ce am luat premiile, viața mea socială s-a complicat. Și această complicație e tot ce-a rămas de pe urma premiilor.

Romanele despre perioada fanariotă necesită o amplă documentare, o muncă în plus. Din ce resort interior vine această aplecare către documentare? 

Dintre dorințele omenești, curiozitatea este poate cea mai lăudată și cea mai blamată. Unii o laudă ca instrument al inteligenței, iar alții o consideră doar o vulgară manifestare a indiscreției. Romancierul este un om curios în ambele sensuri.

De unde fascinația pentru perioada fanariotă?

Sunt multe motive care mă apropie de secolul al 18-lea. Dar acum îl voi mărturisi pe cel mai adânc dintre ele: în casa bunicilor mei de la Comoșteni era exact ca-n epoca fanariotă. Strămoșii mei paterni, o parte aromâni, veniți din Muntenegru, aduseseră cu ei o cultură balcanică, împletită cu moștenirea altor strămoși, care nu plecaseră niciodată din Comoșteni. În secolul al 18-lea, unii dintre ei (anume neamul Diaconescu) erau niște podgoreni care cărau struguri cu sacaua. Mai târziu, din ei a descins neamul Bârsăneștilor, mari băcani, cu polovecele pline de caș, de icre sau măsline. Unii dintre ei au fost fierari, care prinseseră meserie de la alte neamuri, mai oacheșe. Prin secolul al 19-lea erau deja intelectuali: dascăli și avocați, toți cu nume terminate în „escu“. Unul a ajuns bancher. 

Dar în dezastruoasa eră în care m-am născut eu, amintirea acestor nume­roși „escu“ din familia mea se dusese, lăsând în urmă două sacale, pe care bunicul le folosea să care orice, și numeroase polovece argintate, care și-acum își mai scârțâie toartele în amintirea mea. 

Casa era plină de mobilă interbelică, este adevărat, dar păstraseră și cufere ticsite cu vechituri. Ușile erau acoperite cu perdele verzi și stacojii, iar bunica mea moștenise un chilim de pe vremea podgorenilor, o piesă tocită rău, care reprezenta o horă. Vestimentația dansatorilor era din timpuri fanariote.  Și asta nu era tot. Mai târziu, când m-am lovit de informația plăpândă pe care ne-a lăsat-o veacul al 18-lea, am realizat cu emoție că în casa bunicilor mei trăia încă moștenirea acelui timp.

După „Manuscrisul fanariot“, ai declarat undeva că nu crezi că vei mai scrie un roman prea curând. Și totuși, ai scris „Mâța Vinerii“. Care a fost declicul ce a generat acest roman?

M-am apucat să fac film. Credeam că va fi o experiență completă. Dar n-a fost decât una complementară scrisului. Mai mult, am scris un scenariu despre bucătarul Silică, însă proiectul a căzut pe parcurs, ceea ce m-a îndurerat, dar m-a și împins să salvez cumva povestea care era pe cale să se stingă. 

În romanele inspirate din această perioadă, în „Mâța Vinerii“ în special, cuvintele cu parfum de epocă, dar și cele „inventate“ sunt delicioase. Ai făcut o documentare și în acest sens, le știai, cum ai făcut?

Îmi plac cuvintele. Sunt ca niște conserve în care se păstrează părțile cele mai interesante ale istoriei noastre. Întotdeauna am citit „Dicționarul“ lui Șăineanu ca pe un roman.  Un toponim precum „Murta“ m-a inspirat să botez numele unei străzi de negăsit, pentru că este un nume rar, poate pe cale de dispariție.  În multe dialecte sau limbi neolatine desemnează un loc cu mirt (planta). Este un cuvânt vechi, cu o istorie imprecisă.  El face parte din copilăria mea, petrecută nu departe de satul Murta. La fel și Zăval. Cele mai multe sunt din cărți, din texte vechi. Unele turcisme – precum „cealma“ (șal ordinar), „taclit“ (șal vărgat), „cimbistră“ (pensetă) – sunt colectate din literatura pașoptistă, care încă mai folosea o parte din lexicul secolului anterior. Dar pasiunea mea lexicală a scotocit și după acele franțuzisme venite în epoca fanariotă odată cu spiritul revoluționar al unor artiști, așa cum a fost Rigas. Latinismele fac parte din bagajul meu intelectual. Dar în toate cazurile este vorba despre credința că în interiorul unui cuvânt se află o lume. Tocmai de aceea uneori e de ajuns să spui o vorbă ca să se deschidă ușile.

Care este impactul cuvintelor în viața reală? 

Reprezintă totul. După ele judec oamenii. Lexicul unui om spune exact de unde vine și prin ce-a trecut ca să-și schimbe moștenirea. Sub apăsarea emoțiilor revin cuvintele tribului, iar oamenii care folosesc neologisme în exces sunt cei mai complexați. Își urăsc dizabilitățile intelectuale într-atâta încât sunt în stare să facă orice efort pentru a obține o mască de lux. Cei care nu-și declară iubirea, disprețuind cu aplomb dulcegăriile, trăiesc la maximum criza bastardului. În cuvinte se află intențiile, emoțiile, caracterul unui om. 

Are personajul Mâța Vinerii corespondent în realitatea imediată, în care magia pare a fi un cuvânt cam desuet?

Cu siguranță. Ea are o parte din mine, din îndoielile și din superstițiile mele. Dar este un personaj creat după valorile secolului al XVIII-lea, străbătut, printre altele, de febra ezoterismului, de rozacrucieni și de bizari strămoși ai scientologilor.  Societățile secrete au lăsat în urma lor câte o dâră de fum care, ajunsă în târguri, la omul neșcolit, s-a amestecat cu celelalte mirosuri ale lumii. 

Ce face scenarista, regizoarea Doina Ruști acum?

Un film documentar despre… o carte.

Care îți sunt reperele, fobiile și pasiunile?

Întotdeauna am investit în oameni. Mă înfricoșează mul­te lucruri, dar la un nivel superficial. În fața pericolului devin hiperlucidă, calculez rapid șansele. Nu am frici morbidoide. Cât despre pasiu­ni…! Ele sunt devastatoare. Mă transformă în terci, iar în mijlocul dezastrului general, ochiul meu interior înregistrează cu dispreț toate căderile. Prin tinerețe mă nemulțumeau cruzimile rațiunii, dar pe parcurs am învățat să prețuiesc acest melanj care mi-a asigurat o anume independență. Tocmai de-aia glumesc uneori pe seama zilei mele de naștere care este vineri, știut fiind că arhetipul mitologic e clădit pe aceeași antinomie: Sf. Vineri e un personaj ascetic, dar totodată zeitatea iubirii.

Pe ce calități ai mizat și ai câștigat? În carieră, dragoste, prietenie?

Am mizat mereu pe trei lucruri: imaginație, cultură și luciditate. Tocmai de asta nu m-am temut niciodată de plagiatori ori de epigoni.  Dacă pierd o carte, știu precis că voi scrie alta de aceeași calitate. Această încredere m-a ajutat să trec prin multe episoade grele. Și în dragoste la fel.

Ce face Doina Ruști când nu scrie, nu face filme, nu face turnee de promovare etc.?

Mă uit la filme, citesc, mă văd cu oamenii pe care îi plac, călătoresc, beau vin roșu, joc „quest games“, citesc tâmpenii pe net, postez pe FB, iubesc, iar uneori plâng.   

 

CV. Cine este Doina Ruști

S-a născut în comuna Comoșteni, județul Dolj. A absolvit Facultatea de Filologie „Al. I. Cuza“ din Iași, iar în prezent este profesoară universitară cu titlul de doctor și are 37 de ani de profesorat la activ. Din 2001 este profesoară asociată la Universitatea București, iar din 2012, profesoară titulară la UNATC. Este redactor-șef al revistei „Cinematographic Art“, membru al USR, PEN Club România și secretar științific al Societății Internaționale „Dante Alighieri“.

Doina Ruști este unul dintre cei mai premiați scriitori contemporani. „Fantoma din moară“, roman despre comunismul românesc, a fost distins cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar „Lizoanca la 11 ani“ a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Romanul a fost tradus în germană, italiană, spaniolă, maghiară și macedoneană. Recent, a fost reeditat în Top 10+, la Polirom.

A mai scris „Omulețul roșu“, primit călduros de publicul italian, „Patru bărbați plus Aurelius“, „Mămica la două albăstrele“ și un puzzle narativ, „Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București“. 

Romanul „Zogru“, recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor – Asociația Scriitorilor din București, a fost tradus în bulgară, italiană și maghiară. 

În 2015 a publicat „Manuscrisul fanariot“, iar anul acesta i-a apărut un alt roman, „Mâța Vinerii“. De asemenea, a scris proză în romane colective, precum și nuvele și povestiri în diverse periodice.