Psihologul Aurora Liiceanu: Primii ani de viață sunt fondatori | INTERVIU ROMÂNIA LIBERĂ

Petre Badica Actualizat: 25.06.2017 - 10:37

Aurora Liiceanu, psiholog și scriitoare, susține că i-a dăunat înregimentarea la regimul comunist, fala de a fi pionieră, atașamentul față de ideile de egalitarism.

Share

Aurora Liiceanu, psiholog și scriitoare, susține că i-a dăunat înregimentarea la regimul comunist, fala de a fi pionieră, atașamentul față de ideile de egalitarism.

România liberă: Care au fost lucrurile care v-au format, respectiv v-au deformat în copilăria trăită în comunism?

Aurora Liiceanu: Copilăria în comunism nu a fost aceeași pentru toți cei care erau copii. Pot spune că am avut o copilărie fără griji, protejată de părinți, care și-au asumat rolul de părinți, evident cu oarecare diferențe. Mama, mai apropiată emoțional, iubitoare și foarte mamă, tata, mai autoritar, dar în sensul tradițional, familist, deci cu răspunderi față de familia lui și chiar față de părinții, frații și surorile lui.

Am crescut și m-am jucat fără griji. M-a format mult mediul de acasă, educația către ordine, disciplină, desigur adaptată la vârstă și, mai ales, cititul și învățătura. Școala, când am fost copil, era ceva firesc, mi se părea că e normal să învăț. Cred și acum că primii ani de viață, felul în care ești crescut sunt fondatoare pentru formarea cuiva ca persoană. Am fost învățată să țin cont de ceilalți, să respect promisiunile făcute, adică ce spun să și fac. Părinții m-au ținut departe de contextul social, de grijile lor, nu i-am auzit văicărindu-se, au vrut să avem, eu și sora mea, o copilărie departe de vitregia vieții.

M-a deformat în timpul școlarității înregimentarea la regimul comunist, fala de a fi pionieră, atașamentul față de ideile de egalitarism, la care asistau resemnați părinții mei, sperând ca eu să „deschid ochii“ mai târziu. Evident, să cad și eu în resemnare. O resemnare mai degrabă semănând a indiferență, pentru că tinerețea te împinge către trăiri personale, nu sociale.

Cum ați fi evoluat dacă primii ani i-ați fi trăit în capitalism?

Dacă aș fi fost născută în capitalism, în aceeași familie și cu același traseu educațional, sigur aș fi avut altă deschidere și, poate, ambiții mai mari. Dar și satisfacții mai mari.

Potențialul meu de dezvoltare ar fi avut șanse mai mari de realizare. În comunism, acel egalitarism impus ducea la demotivare, la lipsa competiției bune în care comparația socială poate duce la progres individual. Știu sigur – i-am spus unui coleg la institut – că indiferent de regim, eu aș fi făcut o facultate, pentru că am fost crescută într-un mediu în care cartea era sfântă; tu, fără susținerea partidului, pentru originea ta „sănătoasă”, mediocru cum cred că ai fost, nu ajungeai unde ai ajuns, pentru că proximitatea și monotonia în care trăiai nu te puteau duce departe.

Astăzi, când mă gândesc, mă întreb ce se alegea de Albert Camus dacă nu avea un învățător care l-a salvat de a fi, cum dorea familia lui, atât de săracă, ucenic? Numai că el era genial și merita scos din mediul lui. Nu originea lui l-a ajutat. Știu sigur că, dacă aș fi fost născută în capitalism, nu ajungeam ca în 1990, târziu, să fac grăbită și frustrată atât de mult ca să mă aliniez la ceea ce în capitalism se câștigă doar cu motivația puternică de cunoaștere.

Care sunt cele mai pregnante imagini ale copilăriei?

Nu am multe fotografii din copilărie, nu era civilizația imaginii atât de pregnantă ca astăzi.

Fotografiile erau evenimente și nu efemerisme fără număr ca astăzi. În fotografia de familie, eu sunt cea în fața mamei, sora mea, în fața tatălui meu, venit din război, care era spre sfârșit. Amândouă avem costume de rezistență, făcute pentru a ține cald, cred că din molton, în culori sumbre. Nu existau confecții, cred, se făceau rochițe doar la sărbători, apelând la o croitoreasă. În cealaltă fotografie sunt adolescentă, încrezătoare și cu totul absentă la contextul social în care trăiam.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...
loading...