#REZIST. Golancă la 5 ani în Piața Universității, tânără cu speranțe mari la 31 de ani în Piața Victoriei: Nu am putut sta în casă, îmi venea să plâng de indignare, de amar și de bucurie că lumea se trezește

Andreea Vasile 21.02.2017 - 16:06

Copiii „golanilor“ din Piața Universității au acum propria lor Revoluție. În 1990, Mădălina Bărbulescu avea 5 ani și trăia istoria de pe umerii tatălui ei, stând în Piață aproape zi de zi. După 27 de ani, are parte de propriul ei protest. Tot într-o piață a Bucureștiului, dar de data asta în fața clădirii Guvernului.

Share

Copiii „golanilor“ din Piața Universității au acum propria lor Revoluție. În 1990, Mădălina Bărbulescu avea 5 ani și trăia istoria de pe umerii tatălui ei, stând în Piață aproape zi de zi. După 27 de ani, are parte de propriul ei protest. Tot într-o piață a Bucureștiului, dar de data asta în fața clădirii Guvernului.

Zilele trecute, pe Facebook, am văzut o poză alb-negru cu un copil care avea în piept un cartonaș pe care scria „Golancă“.

Am vrut să aflăm povestea pozei, așa că am vorbit cu Mădălina Bărbulescu despre ea. Așa am aflat că e, de când se știe, protestatar: golancă la 5 ani în Piața Universității, tânără plină de speranțe la 31 de ani în Piața Victoriei.

Andreea Vasile: De ce #Tineriada a fost un eveniment important pentru tine?

Mădălina Bărbulescu: E important să nu stau deoparte, să dorm noaptea liniștită, împăcată cu propria conștiință. Am ales să rămân în țara asta, să lucrez aici sau să rezist fără un job până aproape de 30 de ani, am ales să învăț și să-mi doresc să-i învăț și pe alții că România e o țară frumoasă, fără să fie păcat că e locuită. E important să îmi confirm că nu sunt singura care gândește așa, că suntem mai mulți, că nu suntem aici din inerție și ignoranță, ci din alegeri asumate în interior. Schimbarea începe cu fiecare – sună a clișeu, practica ne omoară, dar e al naibii de adevărat!

#Tineriada îmi dă speranță, mă confirmă și mă încurajează să mai rezist niște ani până la următoarea Piață. Noi toți rezistăm, nu doar în piață, zilele astea; rezistăm frigului, căldurii, neajunsurilor, prostiei, ignoranței altora, rezistăm aici. Românii nu luptă, sunt obosiți, sunt blazați sau prea slabi, dar ei rezistă, cum au făcut-o mereu – nu doar în secolul ăsta. E în gena noastră. E minunat și esențial, uneori, să ne aducem aminte că rezistența nu e doar personală, individuală. Mulțimea de oameni cu valori și speranțe asemenea ție e ca un val care te ia pe sus.

În 1990 ai fost în Piața Universității. Ce-ți amintești despre zilele acelea?

Am fost și m-am mândrit mereu cu asta! Ai mei mi-au creat atunci amintiri. Nu aveam încă 5 ani, dar îmi aduc aminte de acele zile, mai ales că au povestit ulterior prin casă și au menținut vie amintirea acelor vremuri, au comentat-o și au dezbătut-o cu mine de față și astfel, peste ani, am înțeles din ce în ce mai bine ce se întâmplă în sufletele lor și în rest.

Mama mă îmbrăca gros și tata mă lua pe umeri. Am decupat împreună ecusoanele pe care scria „Golan bătrân“, „Golancă inginer“ și „Golancă de perspectivă“. Ne postam în Piață și se cânta, se spunea „Tatăl nostru“ cu momente de reculegere pentru victimele din ’89, lumea era plină de amar, dar bucuroși că se văd acolo.

Săptămâni la rând au fost în Piață. Își chemau prietenii, unii veneau cu mâncare pentru ceilalți, alții considerau totul inutil, o mascaradă. Ca și acum, părerile erau împărțite și oamenii diferiți și unici în esența lor. Îmi aduc aminte cu amănunte când rămâneam acasă cu mama și tata mergea pe străzi să facă poze, să simtă istoria, să afle, să știe ce se mai întâmplă. Nu erai informat decât dacă erai acolo. Îl așteptam cu frică și cu entuziasm. Într-o zi a venit acasă cu hainele murdare, se aruncase la pământ într-un rahat de ceva. A venit râzând că s-a umplut de „noroc“ și gata, să nu ne mai facem griji că toate se vor rezolva.


Citește și:  ”Iar m-ați supărat!”. Povestea din spatele unuia dintre cele mai amuzante sloganuri de la protestele din București. Levente Bagoly: Ei vor amnistie și grațiere pentru colegii lor mai putin norocoși, ca să se facă risipă, în continuare și fără grijă, cu banii publici


 

Cine e persoana care a prins în fotografii energia acelor zile ale anului 1990?

Tatăl meu, Dan Mircea Bărbulescu, a ieșit pe străzi și la Revolutie, și la Universitate și mai apoi la Mineriadă. Avea un aparat foto primit de la un prieten din Israel. Îmi aduc aminte că era Kodak și cumpăram mereu filme pentru el, care oricum se găseau greu și numai în anumite locuri. Era pasionat de fotografie și mai ales de clipirile istoriei. Știa cu siguranță că imortalizează pentru viitor, iar eu conștientizez abia acum cât de valoroase sunt imaginile acelea.

De ce este emoționant pentru tine să vezi din nou acele poze, ce sentimente îți trezesc?

Tata nu mai este. A murit atunci, în anii ’90, după ce mi-a predat lecția celor 7 ani de acasă. Am învățat de la el să merg mai departe cu un zâmbet, chiar și trist sau forțat, pentru că adevărata libertate și bucurie este numai în noi. Am învățat atunci, la aproape 5 ani, primele lecții despre ce înseamnă responsabilitate, drepturi, obligații. Am știut de la tata și de la evenimentele din ’90 că am dreptul să strig când nu-mi convine și să cer când nu am și când îmi ajunge cuțitul la os. Am învățat ce înseamnă Adevărul și respectul pentru cei care nu mai sunt. Am învățat că toate au un scop și că fiecare din noi e o mică flacără, cu forța ei, cu slăbiciunile ei.

Pentru toate astea, am purtat un nod în gât și lacrimi în ochi în toate zilele astea de protest din Piața Victoriei. Când văd pozele acelea mă apucă dorul, recunoștința pentru o familie atât de trează, mă emoționez fără să fiu tristă, sunt mândră de ai mei cei de atunci și de ai mei cei de acum, din Piața Victoriei.

Tu, acum, în 2017, pentru ce protestezi?

Bineînțeles că protestez împotriva unei guvernări prin ordonanțe de urgență, împotriva favoritismului și corupției, sunt pentru trans-parență, adevăr și dreptate. Dacă vedem un pic lucrurile așa, în ansamblu – seamănă teribil cu 1990. Atunci nu se doreau foști activiști la guvernare, acum nu vrem penali. Atunci ai mei aveau impresia că o schimbare de fațadă nu va schimba de fapt mare lucru, acum cei care protestează vor „înainte“, nu pe loc sau înapoi. Protestez pentru ei, pentru mine și pentru copiii de azi. Pentru cei pe care corupția i-a ucis, la propriu și la figurat. A te manifesta civic și colectiv nu e rușinos, trebuie să scăpăm de frica asta care ne-a definit atâția ani în comunism și care ne ține în casă acum, trebuie să împlinim o dată pentru totdea-una tranziția asta din-tre regimuri și valori. De la ignoranță la implicare, de la inconștiență la conștiență, de la delăsare la consecvență sunt pași mari sau mici? Depinde de unde privești lucrurile. Din Piață pare totul posibil.

Cum a fost pentru tine experiența acestor zile în Piața Victoriei?

În primele zile de protest aveam pneumonie și luam antibiotice. Nu am putut sta în casă, îmi venea să plâng de indignare, de amar și de bucurie că lumea se trezește. Am ieșit, câte puțin, măcar să fiu acolo cu prietenii mei și cu tot poporul. Am protestat mut, pentru că nu puteam vorbi în frig și abia respiram. Apoi, în weekend, m-am înviorat și am strigat cu gura până la urechi. E emoționant să vezi prieteni din străinătate cum iau avionul să vină aici, cum te întâlnești cu oameni în Piață pe care nu i-ai văzut de luni sau ani de zile, cum toate converg într-un sens comun. Avem acum acces la tehnologie și drumul către o lume mai bună are atâtea short-cut-uri, mi se pare inuman și imoral să te folosești de toate butoanele astea împotriva vieții și a oamenilor.

Ce ai dori să se întâmple în cele din urmă?

Îmi doresc referendum, să văd dacă Piața Victoriei a contat la nivel macro. Îmi doresc constituționalitatea legilor și a deciziilor politice, îmi doresc consistență și consecvență de la cei care ajung în Parlament sau la guvernare, indiferent că i-am votat sau nu, mai multă omenie n-ar strica României, în general. Vreau să ajung să trăiesc episo-dul ăsta al istoriei. E ca un serial pe care vreau să-l văd până la capăt. Vreau să știu că, după zeci de ani, ce s-a petrecut în ’89 se împlinește în cele din urmă la nivel profund. Că România va avea o democrație funcțio-nală, un regim corect, că puterile din stat nu se confundă și nu se înfundă între ele, că cei vinovați sunt pedepsiți și vinovații fără vină se bucură până la finalul filmului de… lumină.

Andreea Vasile e jurnalist independent. Scrie în print și online povești despre viață și oameni ca tine.

 

Citește totul despre:

Comentarii

Loading...
loading...