Directorul Covent Garden, despre opera lui George Enescu: Când arta e personală, ne face să vibrăm și să conteze pentru noi | INTERVIU ROMÂNIA LIBERĂ

de Marius Cosmeanu , 17 aprilie 2017 - stire actualizata la ora 15:48, 16 aprilie 2017

Kasper Holten, directorul Operei Regale Covent Garden din Londra, a primit, în cadrul unei ceremonii speciale organizate la începutul lunii trecute în capitala britanică, Ordinul „Serviciul Credincios“ în grad de Comandor. Distincția i-a fost acordată de președintele României pentru merite deosebite în  promovarea mondială a muzicii enesciene, în special a operei Oedip, montată anul trecut, la celebra operă londoneză.

Kasper Holten s-a nascut la Copenhaga pe 29 martie 1973. În perioada 2000 – 2011 a fost directorul artistic al Teatrului Regal din Copenhaga, iar din 2011, a fost numit directorul artistic al prestigioasei  Opere Regale din Londra. În cariera sa a montat peste 50 de opere și musical-uri în Danemarca, Suedia, Austria, Franța, Rusia, Islanda, Lituania, precum și în Statele Unite. L-am căutat și am stat de vorbă cu vizionarul manager danez.

RL: Trăim într-o lume tot mai obsedată de viteză, de tehnologie, de inovație și în care, implicit, lucrurile au o viață tot mai scurtă. Criticii operei spun că este un gen desuet, anacronic și cam elitist. Ce le puteți spune, prin ce este relevantă, importantă opera pentru societatea de azi?

Kasper Holten: Cred că opera e cu atât mai relevantă cu cât lumea se mișcă mai repede, cu cât suntem mai multă vreme online și cu cât agitația ne acaparează mai mult viața. În sălile de operă suntem obligați să încetinim ritmul, să petrecem timp alături de alții și să pătrundem mai adânc sensul lucrurilor care contează cu adevărat în viața noastră. Cum ciclul știrilor 24/7 devine tot mai alert, simțim nevoia de a cunoaște mai bine mutațiile majore prin care trece sufletul uman, transformări ce pot fi descrise prin artă, iar pentru aceasta, opera ne oferă un limbaj unic, fiind o combinație a celorlalte forme de artă. Opera ne vorbește despre emoțiile umane într-o manieră în care nicio altă formă de artă nu o poate face.

Ce tip de operă și ce compozitori sunt mai potriviți acestei epoci și ce are Enescu special în acest context?

Operele și compozitorii cei mai relevanți pentru mine în momentul de față sunt cei care ne oferă șansa de a explora, onest și în adâncul ei, condiția umană. De aceea, nu m-am îndoit nicio clipă de forța operei lui Enescu. E ca o încercare onestă și profundă de a transmite ceva foarte personal, iar când arta e personală, ne face să vibrăm și să conteze pentru noi. Felul în care Enescu ia un mit central al istoriei noastre comune europene și îl îmbracă într-un limbaj muzical nou și extrem de original, face ca opera sa să ni se adreseze foarte direct.

Când a­ți ascultat prima oară o compoziț­ie enesciană?            

Nu mai ­țin minte exact, dar cu siguranț­a sunt mul­ți ani de atunci. Cât privește Oedip, am ascultat-o prima oara în 2011.

Spuneț­i undeva că dacă ar fi să recomandaț­i unui tânăr un prim spectacol de operă la care să meargă, acesta ar fi Boema lui Puccini. De ce tocmai acesta și nu altul?

Așa e, dar am mai spus și că e foarte greu sa alegi, cât timp decizia depinde cu adevărat de persoana în cauză. Gusturile diferă: unii pot fi cuceriți ușor de profunzimea emo­ițonală a Boemei, alț­ii, în schimb, pot fi atrași de complexitatea chestiunilor religioase din Parsifal. Știu însă pe cineva pentru care Oedip a fost primul spectacol de operă pe care l-a văzut și care a fost impresionat de anvergura epică a piesei.

Ce s-a schimbat major în ultimii, să spunem, cinci ani la publicul de operă?

Modelul de business pentru operă este sub presiune în întreaga lume prin reducerea subvenț­iilor publice, iar competi­ția pentru atragerea publicului este mai acerbă decât oricând. Poate că astăzi este un pic mai greu să atragi publicul cu spectacole ale căror titluri nu le cunosc. De fapt, e greu să vorbești de „audien­ță“, pentru că schimbarea cea mai importantă este aceea că publicul se diversifică – oamenii au gusturi diferite și doresc sa își formeze propriile opinii. În acest sens, ajunge să ne uitam cât de mult le place spectatorilor să se angajeze și sa discute pe diferitele reț­ele de socializare. Cred că acesta este un lucru cât se poate de pozitiv.

Cât e snobism sau efort (frica de a pierde ceva important) și cât e plăcere sau interes autentic la publicul de azi?

N-ar trebui niciodată să subestimăm publicul și să îl ademenim cu trucuri ieftine, bine ticluite. Tot ce putem face este să ne străduim să ne ocupăm, cu curaj, de ceea ce ne pricepem cel mai bine. Dacă ceea ce facem trădează pierderea încrederii noastre în operă, de ce ar mai crede oricine altcineva în ea? Cred cu tărie că produc­țiile de calitate pot fi foarte persuasive.

Spuneț­i că Oedip e o capodoperă, o creaț­ie cu adevărat genială, ceva ieșit din comun. Unul dintre artiștii echipei dumneavoastră spune chiar că este „tragedia tragediilor“. O parte a lumii muzicale, însă, nu împărtășește aceste păreri. Prin urmare, punerea în scena a operei Oedip a însemnat și asumarea unui risc. Ce v-a convins să vă asuma­ți acest risc?

Fără puterea de a ne asuma riscuri, probabil că orice întreprindere artistică ar muri și s-ar transforma cel mult în distracț­ie. Toț­i marii artiști și compozitori ai lumii și-au asumat, de-a lungul vremii, riscuri și să nu uităm câte eșecuri adună orice succes. Ar fi o rușine să acordăm atenț­ie doar operelor celebre. Personal, mi-am dorit mereu să lărgesc repertoriul și să scot la lumină capodopere ca Oedip. Bineîțn­eles, a însemnat și asumarea unui risc, și a trebuit să o punem în balanță cu spectacole precum La traviata și Figaro, dar dacă nu ne putem asuma riscuri, murim.

Cum aț­i colaborat cu Institutul Cultural Român?

Nu știam de Institutul Cultural Român înainte, dar am colaborat excelent cu filiala din Londra. Inspiraț­ia și suportul lor în timpul pregătirilor au fost incredibile. A fost minunat să simț­im determinarea și mândria lor în proiect! Sprijinul lor a fost deosebit, au făcut o muncă extraordinară pentru promovarea României ca naț­iune culturală.

Presupun că aț­i văzut și alte montări ale operei Oedip. Ce aduce nou versiunea de la Covent Garden?

Am văzut recent noua produc ție de la București. Mă bucur când producț­iile abordează operele în maniere diferite și din unghiuri diferite.

Cum a primit echipa dumneavoastră ideea montării operei lui Enescu?

Ideea a fost primită cu entuziasm în scurt timp, mai ales după parcurgerea partiturii și după ce am știut că îl putem avea pe Johan Reuter în rolul principal. Piesa a fost o provocare în mai multe privinț­e, dar fără un solist foarte bun și charismatic în frunte, n-am fi reușit. Nu am avut însă niciun moment vreo îndoială că ideea spectacolului nu va place colegilor mei.

Echipa unei opere de top constituie un mic Turn Babel. O întrebare de CV: câte limbi vorbiț­i și la ce nivel?

Vorbesc destul de bine daneza, suedeza, engleza și germana. În plus, ceva italiană și puț­ina rusă și franceză. Și, da, este în egală masură provocator și minunat felul în care opera strânge laolaltă culturi din întreaga lume!

Prin ce diferă o vedetă de azi de una de acum o jumătate de secol?

Competiț­ia este incredibil de dură. Toț­i cântăreț­ii de operă de azi trebuie să fie artiști desavârșiț­i. Măsura conștientizării de către ei a importan­ței actului artistic și a credibilităț­ii lor a crescut foarte mult. Cântareții de operă pot lucra azi în întreaga lume la un nivel mult mai înalt, ceea ce le conferă o perspectivă unică.

Ce muzici ascultaț­i în afară de operă?

Ascult atât de multă muzică la muncă încât atunci când ajung acasă nu prea îmi mai arde de alte audiț­ii. Mi-ar plăcea însă să am mai mult timp să ascult și alte forme de muzică clasică live, de la simfonii la cvartete de coarde și lieduri. În fine, ca scandinav, am o slăbiciune pentru ABBA.

Nu știu dacă ști­i, dar rata sinuciderilor în rândul scriitorilor clasici este mult mai mare decât cea din rândul compozitorilor clasici. Obișnuiesc sa întreb oamenii din lumea muzicii: ce are muzica/sunetul mai mult, mai profilactic decât textul/cuvintele?

Nu am un răspuns precis, dar poate că muzica reprezintă uneori o supapă pentru sufletele noastre, oferindu-ne un limbaj care merge dincolo de cuvinte și poate elimina sentimentul de singurătate care-i cuprinde uneori pe oameni, acel ceva pe care nu îl putem împărtăși în cuvinte. Nu putem exprima atât de bine prin vorbe ce înseamnă pentru fiecare dintre noi dragostea, frica, dorinț­a, gelozia, deznădejdea etc. Prin muzică, însă, putem uneori împărtăși aceste sentimente și putem crea frumosul chiar și din cele mai teribile sau mai întunecate emo­ții. O fi acesta o supapă pentru suflet?

Loading...

Comentarii

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Urmareste-ne pe Facebook

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design