A ales, în loc de număr, o expresie mai mult decât trivială. Autoritățile suedeze nu au avut nicio obiecție, personalizarea numărului de înmatriculare este legală, chiar dacă literele alcătuiesc, cum spuneam, o expresie trivială în limba română; nu erau obligați să o traducă. Putea, oare, să scrie „domnul“ o asemenea expresie în limba suedeză (sau engleză)? Mă îndoiesc de faptul că ar fi primit un astfel de număr de înmatriculare. Cetățeanul a purces apoi spre țara-mamă cu autoturismul său, iar numărul de înmatriculare a devenit cunoscut în toată România.
Asist, recunosc, cu uimire cum insalubritatea în exprimare a luat un avânt extraordinar. Presa, comentatorii de orice fel, mediul online, textele, imaginile, fotografiile – toate mijloacele de comunicare reproduc în valuri și în nenumărate variante expresia vulgară pusă pe plăcuțele de înmatriculare. De parcă întreaga construcție socială a României ar fi trivială, murdară, insultătoare. Tot cu uimire am citit că „domnul“ își plimba copilul de 8 ani cu mașina deja celebră! Mă întreb: ce înțelege copilul?
Apărătorii așa-zisei libertăți de exprimare par netulburați. Acuză Poliția, care a confiscat acele plăcuțe de înmatriculare, că a comis un abuz. Delirul a urcat la cote inimaginabile: se vorbește de dictatură, de atac asupra dreptului la libera exprimare sau de curajul unui protest afișat pe bara mașinii! Iar omul cu pricina își plimba copilul cu autoturismul bine inscripționat! Oare cum i-a explicat celui mic demersul său?
Citesc opinii favorabile insultei, în care aceasta este explicată prin apogeul la care ar fi ajuns nemulțumirea față de Guvern și față de liderii politici ai PSD. Nume importante din publicistica noastră încearcă astfel să justifice insulta, să „îmblânzească“ gestul degradant făcut de acest muncitor care trăiește, culmea, într-o țară renumită pentru nivelul ei de civilizație.
Din păcate, ploile abundente de vară nu pot spăla degradarea acestor zile înverșunate. Ura merge mână în mână cu înjurătura, iar vorbele grele se multiplică necontenit. Trăim, parcă, dictatura limbajului murdar al mahalalei. De ce?
Insulta alienează, indiferent de ce ar spune apărătorii acestui mod de exprimare. Ființa umană se ghemuiește în mocirlă, aruncă pe fereastră școala, cei șapte ani de acasă, regulile de comportament. Nu mai contează decât orgoliul de a fi aplaudat pentru o enormitate care nu cred că îi caracterizează pe toți cei care protestează politic. Nici pe cei care încearcă, doct, să legitimeze gestul unui om care, cum spuneam, nici măcar nu trăiește în România. Este aici o aplecare spre șmecherie, spre obținerea unui profit nedemn, spre folosirea unui individ fără prea multă educație, dar suficient de grobian să-și poarte public, pe mașină, trivialitatea.
Am citit într-un ziar un text al scriitorului Mircea Cărtărescu. Un om de cultură care s-a disociat de iubitorii de expresii vulgare. „Dacă veniți cu «… PSD», pe mine să nu contați. A da … înseamnă, fără-ndoială, în imaginaţia primitivă a junilor din galerii, a umili femeia, a o pune la locul ei, a te reasigura că «toate sunt târfe», că «femeia nu e om», adică a-ţi exercita, sadic, puterea asupra ei. Acest raport de putere şi umilire e transferat şi în zona confruntării sportive. «I-am avut», «le-am tras-o», «le-am dat…» e aici sinonim cu «i-am învins». Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii declasate produse de comunism, care, la rândul lui, a preluat şi augmentat vechi moduri de gândire tribale“. Scriitorul a postat acest text pe contul lui de Facebook. Nu știu de ce l-a șters după o vreme.
Revin și spun: insulta alienează. Și cel care o rostește, și cel care o aprobă pun, de fapt, umărul la degradarea noastră, a tuturor. Nu câștigă nimeni din acest joc murdar: nici opoziția, nici oamenii care protestează, nici puterea, nici Guvernul. Pierdem toți. Devenim, pe zi ce trece, mai meschini și mai săraci ca ființe umane.
