Când acvilele sau vulturii zburau spre stânga (sinister), augurii chemaţi să interpreteze auspiciile spuneau că e semn rău pentru Roma. De atunci, stânga este asociată cu cele mai mari dezastre şi calamităţi. Dar nici o calamitate nu este nici pe departe la fel de sinistră ca viitorul pe care îl pregăteşte USL României.
Discuţiile aprinse din ultimele zile în jurul „reîntregirii” salariilor bugetarilor, al posibilelor surse de finanţare dar, mai ales, a dimensiunilor deficitului bugetar, au menirea să pregătească terenul pentru o serie de măsuri care, dacă vor fi aplicate, vor transforma în mod fundamental România. Măcar o dată, suntem de acord cu Vasile Dâncu, care într-un text publicat în Revista 22, atrăgea atenţia că temele dezbătute în ultima săptămână – salariile şi riscurile politice de erodare a USL până la alegeri – „nu surprind nimic din esenţa şi imperativele” noii guvernări. Aşa este. Esenţa noii guvernări este mult mai întunecată.
Pe de o parte, Dâncu – care sugerează „Cinci pagini din adevărata agendă a lui Victor Ponta” – susţine că acesta „nu are dreptul să gândească pe termen scurt, ci trebuie să îşi proiecteze tot ce face pentru urmărtorii zece ani” încă din prima zi de guvernare. Acest proiect pe zece ani „trebuie abordat din perspectiva construcţiei normalităţii, dar fără a cădea în capcana unei austerităţi descrise contabil” şi oferă, ca sursă de inspiraţie tomul lui Adrian Năstase „Spre Normalitate. Guvernarea Reformelor. Reforma Guvernării”. Textul cu pricina, aproape 500 de pagini de conferinţe, articole şi cuvântări reflectă cu destulă acurateţe „filozofia” lui Năstase de la acea dată. În varianta adusă la zi, o găsim în discursul aceluiaşi Năstase la Congresul USL. Iat-o în adevărata ei splendoare ideologică:
„Acum, România nu mai este un stat care aşteaptă la porţile Uniunii Europene. S-au(sic!) aşa ar trebui să fie. Avem un alt statut, care ne permite afirmarea şi apărarea patriotismului economic.
Resursele subsolului României trebuie exploatate în interesul cetăţenilor români. Nu pot fi date resursele vitale ale României doar pentru a cumpăra voturi cu mâna de arginţi primită în schimbul acestora.
Oprirea privatizării resurselor strategice este motivul cel mai recent pentru care regimul Băsescu trebuie îndepărtat cât mai rapid.
Nu trebuie să mai fim temători în afirmarea patriotismului. Acesta nu este nici naţionalism, nici xenofobie sau rasism, nici euroscepticism, ci este apărarea intereselor cetăţenilor noştri.
A sosit momentul să depăşim complexele ideologice ale perioadei de tranziţie.
În timp ce se spunea că viitorul îl reprezintă companiile mici şi mijlocii, „small is beautiful”, nu-i aşa, în lume s-au format cele mai mari corporaţii.
S-a tot repetat că statul este prost administrator, iar soluţia miraculoasă este privatizarea, încât chiar şi unii dintre noi au ajuns să creadă acest lucru. În acest timp, alte state şi-au consolidat companiile de stat, cu un management performant, devenind jucători regionali ori globali.
Ani de zile am fost învăţaţi cât de bune sunt „pieţele libere”, în timp ce alţii aplicau protecţionismul economic. La lecţia de economie politică de tip capitalist ne-a fost spus cât sunt de rele monopolurile de stat, cum trebuie ele sparte şi privatizate în folosul, culmea, al altor companii de stat!
S-a tot spus cât de inteligenţi am fi dacă scăpăm de industria naţională, care ar fi poluantă şi ineficientă, încât astăzi nu mai producem aproape nimic. Importăm însă de toate! România ar trebui denumită „ţara importatorilor fericiţi”!
La ora de „dirigenţie” am fost sfătuiţi să restituim toate proprietăţile naţionalizate, începând de la Cuza, iar acum nu mai avem bani pentru despăgubiri. Şmecherii şi-au luat proprietăţi, multe prin acte dubioase, iar oamenii cinstiţi au fost încă odată păcăliţi.”
Am mai sugerat o dată că prin „normalitate”, USL şi Năstase înţeleg un proces de restauraţie masivă a privilegiilor clasei politice şi economice formate după 1990, dar acum ideologul-şef al USL propune un „salt calitativ”: restaurarea monopolurilor de stat, controlul cu mână de fier al pieţei, preferinţa pentru mari companii (corporaţii) tot de stat în dauna IMM-urilor, revenirea la crezul lui Ion Iliescu „Proprietatea este un moft”. Sistemul politic şi economic rezultat în urma acestui proces de transformare va fi instituirea unui Statism Corporatist care va respecta întru totul deviza lui Mussolini: „Totul în interiorul Statului, nimic în afara Statului, nimic împotriva Statului”. Dacă vi se pare un imperativ totalitar, acest lucru se datorează faptului că aşa şi este. Proiectele stângii contemporane seamănă izbitor de mult cu varianta fascistă a statului social şi au un caracter totalitar intrinsec. Experimentele rus şi chinez în aşa-numitul capitalism de stat sunt cele mai apropiate modele. Un viitor sinistru din care dreapta liberală ar fi eliminată din joc poate pentru totdeauna.
Pentru realizarea unei transformări atât de radicale în numai zece ani va fi nevoie de măsuri de inginerie politică şi socială fără precedent. Prima este suprimarea independenţei Justiţiei şi recâştigarea controlului politic asupra anticorupţiei. Numirea lui Corlăţean la Justiţiei, unul din copiii politici ai lui Năstase este un prim pas în această direcţie. A doua este îngroşarea până la limita suportabilităţii a aparatului administrativ de stat la toate nivelurile. Planul USL de a crea un al patrulea nivel administrativ – cel regional – răspunde unui astfel de imperativ. A treia este supradimensionarea aparatului represiv – Poliţie, Jandarmerie, servicii secrete – şi crearea de privilegii care să asigure loialitatea.
Dar de departe cel mai important obiectiv este decuplarea economiei româneşti de realitatea economică globală şi crearea unei realităţi paralele, a unei economii virtuale care să dea impresia populaţiei că poate asigura cele mai multe dintre nevoile sale şi că are resurse nelimitate pentru „solodaritate socială”. Când Dâncu denunţă „realismul bugetar” şi „guvernanţa contabilă” a guvernelor anterioare, el pledează pentru o astfel de decuplare care să permită statului să ocupe primul loc pe scena economică şi socială. Dacă asta va însemna inflaţie, deficite de două cifre şi supraîndatorare, va fi un preţ mic de plătit pentru miza aflată în joc.
Or, nimeni nu este mai calificat să realizeze această transformare decât Florin Georgescu, un personaj cu adevărat sinistru al istoriei noastre recente. Pentru cine uită sau se face că uită, Georgescu a fost ministru de finanţe în perioada în care s-au dat cele mai mari tunuri din istoria postdecembrista a României (1992-1996), în care a fost devalizată Banca Dacia Felix, a început devalizarea Bancorex, au fost tolerate şi încurajate Caritas şi SAFI şi s-a născut elita economică şi politică a României. Că Georgescu a ajuns la BNR după un stagiu – obligatoriu, se pare – în solda lui Sorin Ovidiu Vântu nu mai este decât un accident biografic, presupunem.
Ce este important este că omul este un statist agresiv (ca opus al capitalismului liberal), un naţionalist primitiv şi personaj cu vădite resurse autoritare. Adică omul perfect pentru a gestiona primii paşi pe drumul transformării societăţii româneşti într-un bastion al Stângii.
Guvernul Ponta nu este numai despre sfidarea societăţii civile cu Alistar, despre distrugerea meritocraţiei în Educaţie cu Corina Dumitrescu, despre satisfacerea clientelei cu Chiţoiu/Ruşanu şi Isar sau despre torpilarea obiectivelor de politică externă cu Marga. Este despre deschiderea fermă a căilor pentru un viitor cu adevărat sinistru pentru România.
