Ultimul scandal pe relaţia România-Uniunea Europeană, carnea de cal pe care abatoarele noastre ar fi exportat-o drept carne de vită şi care ar fi ajuns în final pe mesele britanicilor sub formă de lasagna, ar trebui să ne reamintească sursa esenţială a tuturor problemelor de adaptare pe care le avem de când am intrat în clubul UE. Fie că ele se manifestă prin nemulţumirile legate de bugetul comunitar alocat pentru 2014-2020, fie că sunt cele evidenţiate de concluziile usturătoare ale raportului MCV pe justiţie.
Această cauză primordială este incapacitatea noastră de a respecta un set de reguli minimale, fără de care nici o comunitate nu poate funcţiona. Incapacitate care ţine şi de neputinţă, din cauză că zeci de ani instituţiile României au funcţionat izolate, dar mai ales de lipsa de apetit pentru disciplină şi onestitate a multora dintre cei ce le conduc.
O mare parte din elita noastră politică şi administrativă priveşte respectarea regulilor ca pe o povară. Fentarea, adaptarea lor „creativă“ reprezintă obiective pe care le înţeleg mult mai bine. Şi asta pentru că li se potrivesc în modul cel mai profund, deoarece le solicită exact „calitatea“ care i-a adus în poziţiile de putere în care se află acum – abilitatea de a obţine avantaje prin ignorarea sau încălcarea unor restricţii pe care alţii nu le-au putut depăşi.
Din păcate pentru nevoile majorităţii de nedescurcăreţi, dar şi pentru parcursul pe termen lung al ţării, ADN-ul haiducesc al elitei noastre se află într-o incompatibilitate cronică cu ADN-ul orientat spre disciplină, eficienţă şi conformism al Uniunii Europene. Care până să se numească aşa, începând cu 1993, avea o titulatură ce reflecta mult mai fidel esenţa sa – Comunitatea Economică Europeană.
Proiectul economic continental unificator nu putea exista fără un sistem standardizat de legi aplicabil în toate ţările membre. El este fundamentul „pieţei comune“ din care face parte acum şi România. Fără acest sistem nu ar fi fost posibil să existe un lanţ de afaceri eficient care să permită unui abator din România să exporte carne unui angrosist cipriot, care, la rândul lui, să o vândă unei companii din Luxemburg, care să o dea mai departe unei firme suedeze şi care să o pună pe piaţă în Marea Britanie prin intermediul filialei sale din Franţa.
Astfel de circuite de producţie şi comercializare există în toată lumea. Însă doar în Uniunea Europeană marfa poate trece graniţele a zeci de ţări practic cu o singură ştampilă. Un avantaj imens din punct de vedere birocratic şi care atrage după sine economii consistente de timp şi bani pentru companii.
Avantaj care se menţine însă doar atât timp cât toate ţările membre îşi îndeplinesc misiunea responsabil. Adică pun ştampila de conformitate doar pe acele produse sau servicii introduse pe circuit care o merită cu adevărat. Iar când lanţul de încredere care leagă între ele toate instituţiile şi ţările europene se rupe, chiar şi doar din vina unei singure entităţi, însuşi fundamentul proiectului european este afectat. Acest lucru nu îl înţeleg cei ce cred că Europa ne critică excesiv şi ne tratează ca pe cetăţeni de rangul doi.
Dacă se va dovedi că un şefuleţ din vreo instituţie românească a luat mită şi a pus o ştampilă de conformitate acolo unde nu ar fi trebuit, scandalul la nivel european va fi imens. Şi va da apă la moară nu doar xenofobilor britanici, ci tuturor celor care susţin chiar şi azi că nu ar fi trebuit să fim primiţi în UE. Dar cu toate că zgomotul acuzaţiilor la adresa României va fi asurzitor, problema de fond este incomparabil mai mică decât cea relevată de raportul MCV.
Pentru că una este să ai o instituţie care funcţionează defectuos şi face posibil ca englezii să mănânce lasagna de cal în loc de vită şi alta este să ai un întreg sistem judiciar care nu funcţionează la parametrii necesari pentru a genera încredere.
Dacă se va confirma vreo vinovăţie din partea autorităţilor sanitar-veterinare, vor fi afectate companiile care exportă produse alimentare. Nimeni nu va mai fi sigur dacă în containerele „made in România“ va primi carne de melc sau de guşter. Ceea ce ne va aduce pierderi consistente. Dar ce se întâmplă din cauza neîncrederii în sistemul de justiţie ne costă zilnic incomparabil mai mult. Toată economia – şi nu doar un sector – suferă din cauza intrărilor anemice de capital străin. O consecinţă evidentă a reticenţei investitorilor de a veni într-o ţară în care nu sunt convinşi că, dacă ar intra în conflict cu statul sau cu un partener român, nu ar fi defavorizaţi.
Încercările unor politicieni din categoria Crin Antonescu de a demonstra că problema lipsei de încredere pe care Europa o are faţă de România este una artificială, şi nu consecinţa directă a nealinierii profunde la regulile europene, nu fac decât să ne îndepărteze de momentul în care vom fi acceptaţi ca membri cu drepturi depline ai clubului european.
Cu cât ţipăm mai tare că suntem persecutaţi, că Bruxelles-ul se poartă precum Înalta Poartă, în timp ce politicienii încearcă să-şi asigure imunitatea în faţa legii prin tot felul de trucuri ieftine, cu atât mai tare vom fi priviţi cu suspiciune. Şi trataţi ca atare atunci când se negociază chestiunile vitale. Cum ar fi bugetul comunitar.
Cum îşi imaginează Victor Ponta că este receptată nemulţumirea sa că România a obţinut doar 39 miliarde euro, în loc de 48, cifra avansată iniţial, câtă vreme rata noastră de absorbţie este în continuare infimă? Chiar îşi imaginează că îi ia cineva în seamă tânguielile dacă guvernul său nu face acel salt decisiv faţă de performanţa echipei lui Emil Boc? Cum să ai încredere în seriozitatea cuiva care se supără că nu a primit un tort cu trei etaje când el nu este în stare să termine nici felia pe care o are în farfurie?
Vestea bună şi proastă în acelaşi timp este că Uniunea Europeană nu va renunţa la a cere dovezi peste dovezi că autorităţile de la Bucureşti respectă regulile la care s-au angajat o dată cu semnarea tratatului de aderare.
Vestea proastă este pentru politicieni: vor continua fie beşteliţi şi trataţi ca nişte rude troglodite ori de câte ori vor încerca să îşi cumpere libertatea cu preţul distrugerii statului de drept şi al aservirii justiţiei.
Cea bună este pentru toţi oamenii cinstiţi: dacă mai există vreun sprijin pe care pot conta în lupta cu elita hămesită, atunci acesta se regăseşte în decizia luată de România cu ani în urmă de a ceda o parte din prerogativele administrării ţării unor state ceva mai atente cu drepturile cetăţenilor. Chiar dacă nu este mare lucru, este oricum mult mai mult decât putem aştepta de la cei ce conduc astăzi ţara.
Ironic şi trist este că şi dacă se va dovedi că nimeni din România nu a greşit cu ceva în scandalul cărnii de cal, acest lucru va trece neobservat. Când toţi s-au obişnuit să minţi şi să înşeli, faptul că o dată ai fost acuzat pe nedrept nu are nici o relevanţă. Acesta este preţul pe care îl plătim pentru ani de acţiune concertată îndreptată împotriva acelor norme care ar fi retezat din privilegiile castei conducătoare, dar care ar fi făcut din România un membru de încredere al clubului european.
