Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ne întoarcem în no-man’s-land?

Dan Cristian Turturica 16.12.2011 - 20:44

Putem aborda momentul de răscruce în care ne aflăm în două feluri. Putem alege să ne alungăm spaimele legate de viitor cu o porţie zdravănă de râs şi băşcălie pe seama unor personaje caricaturale sau putem să ...

Share

Putem aborda momentul de răscruce în care ne aflăm în două feluri. Putem alege să ne alungăm spaimele legate de viitor cu o porţie zdravănă de râs şi băşcălie pe seama unor personaje caricaturale sau putem să înţelegem în detaliu gravitatea evenimentelor care se desfăşoară sub ochii noştri şi să acceptăm responsabilitatea că ţine şi de noi să evităm un dezastru.

Prima variantă este, evident, cea mai facilă. Este suficient să citeşti în detaliu declaraţiile făcute în ultima săptămână de liderii opoziţiei referitoare la angajamentul României privind guvernanţa fiscală europeană ca să înţelegi cât de jenantă şi de caraghioasă este prestaţia politică a celor de la care milioane de români aşteaptă salvarea. Izbăvirea de Băsescu, de Boc şi de sărăcie.

La doar câteva ore după ce liderii europeni anunţau decizia cvasiunanimă de a introduce în constituţiile ţărilor lor un plafon maxim al deficitului bugetar, liderul PSD, Victor Ponta, declara: "Am urmărit cu atenţie modul iresponsabil în care preşedintele Traian Băsescu a luat decizii în numele României...". Cu toate acestea, Victor Ponta declara că USL este de acord cu "introducerea în Constituţie a obligaţiilor privind 3% deficit" - principalul angajament pe care preşedintele îl luase în numele României. A doua zi, printr-un comunicat oficial, USL întărea această declaraţie, dar preciza că "este de acord cu modificarea Constituţiei doar după alegeri, cu un Parlament legitim".

Patru zile mai târziu însă, acelaşi Victor Ponta afirma pentru postul B1TV că la consultările avute cu preşedintele Traian Băsescu la Palatul Cotroceni se declarase de acord cu modificarea Constituţiei în luna mai, deci înainte de noile alegeri, cu o condiţie: să fie introdus doar elementul discutat la Bruxelles - limitarea deficitului bugetar. Brusc, îngrijorarea liderului PSD nu mai era "Parlamentul ilegitim", ci faptul că românii nu se vor prezenta la vot pentru a valida prin referendum modificarea Constituţiei. Câteva ore mai târziu, tot la B1TV, celălalt lider al USL, Crin Antonescu, se răţoia la Ion Cristoiu declarând răspicat că Uniunea nu este de acord, sub nici o formă, cu modificarea Constituţiei în actuala legislatură.

Nu este prima oară când liderii USL îşi schimbă practic peste noapte punctul de vedere. Aşa au făcut şi cu propunerea de comasare a alegerilor. Deşi acum aduc ca argument confuzia care s-ar crea prin suprapunerea scrutinului local cu cel parlamentar, prima reacţie la iniţiativa PDL a fost pozitivă. "Pentru USL nu va fi o dramă, iar pentru PDL nu va fi o mare afacere", declara Crin Antonescu pe 24 august, secondat de Victor Ponta, care, în aceeaşi zi, susţinea că este de acord cu orice formulă, inclusiv cu cea a comasării, cu singura condiţie ca alegerile să se desfăşoare cât mai repede. Aşadar, o problemă de calendar electoral, de calcul politic, şi nicidecum una principială, de impact asupra alegătorilor.

În privinţa modificării Constituţiei, în sensul sincronizării legislaţiei României cu noile principii ale guvernanţei fiscale europene, lucrurile sunt mult mai serioase. Iar jocul de-a răzgândeala cu angajamentul privind limitarea deficitului fiscal ne poate costa mult mai mult decât ciorovăiala de precupeţe electorale dintre două formaţiuni care oricum şi-au pierdut de mult dreptul de a pretinde că fac politică în interesul alegătorilor.

De ce nu înţeleg liderii PSD că fermitatea şi consecvenţa demonstrate în adoptarea unei noi discipline administrative şi legislative sunt esenţiale pentru a rămâne alături de cele mai responsabile ţări de pe continent? De ce refuză să înţeleagă cât de grav este momentul şi că marja de eroare permisă statului şi politicienilor români este aproape de zero? De ce nu pot să treacă peste ura faţă de Traian Băsescu şi să realizeze că în privinţa comandamentelor strategice naţionale sunt în aceeaşi barcă şi că orice lovitură aplicată duşmanului se va întoarce împotriva lor şi a ţării?

Răspunsul simplu şi deja clişeistic este că Ponta şi Antonescu nu prea ştiu ce fac. Nu gândesc situaţiile în profunzime şi nici nu au alături consilieri care să o facă şi care să-i tragă de mânecă atunci când sunt pe cale să dea un rateu. Nu au jucat până acum la un nivel instituţional înalt şi nu înţeleg exact ce le este permis şi ce nu. Până unde pot întinde coarda fără ca ea să se rupă. Care sunt limitele atacurilor politice, până unde pot merge cu sabotarea adversarilor şi de la ce punct încolo este obligatoriu ca ostilităţile să înceteze.

Însă, cu toate că prestaţiile mediocre şi chiar iresponsabile ale lui Ponta şi Antonescu pot crea dificultăţi României, problema adevărată depăşeşte cu mult statura liderilor USL. De aceea şi riscurile care ne stau în faţă în perioada următoare sunt infinit mai mari decât cele ce decurg din gafele unor lideri de partid necopţi. În cea mai proastă variantă, România se poate întoarce în "no-man's-land"-ul în care s-a aflat înainte de intrarea în Uniunea Europeană şi de parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii.

Toate progresele pe care le-am făcut din 1990 până azi au fost obţinute printr-un efort propulsat de dorinţa de a ne integra în structurile euro-atlantice şi de rigorile impuse de cei de care a depins respingerea sau acceptarea noastră. Atât atracţia pe care o exercitau NATO şi Uniunea Europeană, cât şi autoritatea cu care ne-au impus atingerea unor standarde minimale de bună guvernare au fost direct proporţionale cu forţa, coerenţa şi consecvenţa acestor instituţii. De aceea, de la un punct încoace, chiar şi cei mai troglodiţi securişti au înţeles că realmente nu avem altă variantă decât intrarea în structurile euro-atlantice.

Din acel moment, în ciuda împotrivirii SISTEMULUI de a renunţa la prăduirea masivă a banilor publici şi de a accepta reguli politice care măcar să mimeze procesul democratic de accedere la putere, statul a renunţat treptat la comportamentul abuziv care l-a caracterizat după cel de-al doilea război mondial şi a făcut din ce în ce mai multe concesii stilului de guvernare occidental. Nu în totalitate, după cum se vede cu ochiul liber, dar suficient de mult ca să fim acceptaţi în vestibulul marii familii europene. Celor ce se îndoiesc de această evoluţie le recomand un drum până la Kiev şi o conversaţie cu un intelectual ucrainean.

Întrebarea fundamentală pentru anul viitor şi poate chiar pentru cei ce vor urma: în condiţiile în care atât Uniunea Europeană, cât şi SUA au probleme economice şi politice majore care, inevitabil, le vor şubrezi puterea de tracţiune, va găsi România forţa interioară de a face singură paşii necesari spre consolidarea statului de drept şi dezvoltare economică?

Dacă Uniunea Europeană se va dezintegra, iar noul nucleu de putere care se va naşte din ruinele ei va fi mai preocupat de propria supravieţuire decât de construcţia unui proiect integraţionist, vom fi suficient de puternici şi consecvenţi pentru a lua neasistaţi şi nesprijiniţi măsurile necesare care să ne asigure o intrare în noua Uniune Europeană, restrânsă şi exclusivistă? Chiar şi dacă noul proces de integrare va dura ani buni? Cât timp vom rezista să repetăm postura de candidat pentru o nouă aderare, care va fi poate chiar mai dură decât cea prin care am trecut până în 2007?

Comparativ cu ce s-a întâmplat în anii premergători primei integrări, răspunsurile la toate aceste întrebări depind mult mai mult de noi şi mult mai puţin de ceilalţi. Dacă în anii 2000 am fost practic târâţi în UE, chiar împotriva voinţei acelor lideri care şi-ar fi dorit ca România să rămână tarlaua lor, de data aceasta va trebui să ne forţăm accesul în noul club european. Va trebui ca noi să convingem că merităm să stăm alături de elita continentului şi nu să ne lăsăm convinşi că este spre binele nostru să fim responsabili şi competitivi.

Iar efortul de convingere va fi incomparabil mai dificil. După ce s-au fript o dată cu o integrare făcută după tipicul planurilor cincinale, alegătorii ţărilor care au achitat nota de plată vor avea grijă să nu mai repete aceleaşi greşeli şi să nu închidă ochii la corijenţele elevilor delăsători.

Cei ce se agaţă de speranţa că actuala Uniune Europeană nu se va destrăma, că s-au consumat prea multe resurse şi speranţe pentru a ne mai întoarce la vremurile pre-Maastricht ar trebui să citească în detaliu declaraţiile şi concluziile summitului european din 8-9 decembrie. Marea schismă a început deja!

Singurul detaliu care ne împiedică să percepem adevărata magnitudine a evenimentului este hotărârea ca ruptura să nu se producă brutal. Decizia Marii Britanii de a nu se alătura noilor standarde de politică economică este doar primul pas. Pentru restul ţărilor, care s-au declarat în principiu de acord cu dogma fiscală germană, testul de voinţă şi capacitatea reală de a implementa măsurile convenite la Bruxelles vor fi cele ce vor despărţi cu adevărat apele. Ele ar putea remodela raporturile economice şi politice pe continent în mai puţin de cinci ani până a-l face de nerecunoscut pentru cineva care crede că actuala formă a Uniunii Europene este de neclintit.

Unde se va afla România? În interiorul zonei euro sau în afara ei, în spaţiul tulbure în care restul economiilor, deşi conectate la centrul continentului, vor încerca să supravieţuiască pe cont propriu? Va adera la o comunitate de state cu reguli dure, în care spaţiul de manevră permis pornirilor "individualiste" va fi din ce în ce mai mic, sau va rămâne să-şi savureze independenţa şi autonomia, chiar şi cu preţul subdezvoltării, al sărăciei cronice?

În clipa de faţă, răspunsul celor ce deţin puterea reală în România este fără echivoc: mergem pe prima variantă, indiferent cât de greu ne va fi. Dar cât de mult valorează acest răspuns? Cât de puternic este susţinut de toţi cei ce au un cuvânt de spus în astfel de decizii? Este unanimitate sau majoritate în această chestiune? Este o majoritate solidă sau una fragilă?

Dintre cei ce astăzi susţin această orientare, câţi vor rămâne ferm pe poziţii dacă lucrurile se înrăutăţesc în Europa, dacă forţa şi coerenţa proiectului continental se şubrezeşte într-atât încât Uniunea Europeană, chiar şi sub forma unui club select, nu va mai rămâne opţiunea unică sau măcar evidentă pentru orientarea strategică a României?

Cu o mare probabilitate, putem da deja un răspuns uitându-ne la modul în care cei mai mulţi politicieni se poziţionează faţă de problema corupţiei, a privilegiilor lor, a responsabilităţii fiscale, a politizării administraţiei, toate elemente-cheie ce definesc ataşamentul sau dispreţul pentru valorile care stau la baza idealului european. Dacă proiectul european se va fisura grav, este aproape sigur că marea majoritate a politicienilor vor milita făţiş sau subversiv ca România să rămână în afara zonei euro, pentru ca de fapt să redevină paşalâcul lor. O ţară condusă ca o turmă, în care casta aflată deasupra legii ia totul, iar mulţimea - resturile.

Care vor fi argumentele lor? Amintiţi-vă de anii '90 şi citiţi declaraţiile din 2011 ale lui Victor Ponta şi Crin Antonescu. De ce să ne hotărască alţii soarta, noi suntem mai proşti? Occidentul nu ne vrea binele, ci doar să ne exploateze! Nu ne vindem ţara! Cine are încredere în Merkel şi Sarkozy o să păţească precum Grecia! Giorgios Papandreou a fost sacrificat de bănci! De ce avem nevoie de sacrificiile pe care ni le cere Europa? Cu un deficit bugetar mic distrugem Sănătatea şi Educaţia, sacrificăm viitorul copiilor noştri! La ce ne folosesc rigorile zonei euro?! Nu ne vom putea dezvolta decât împrumutând! Numai Europa şi SUA există pe planeta asta? De ce nu recucerim piaţa rusească? De ce nu strângem legăturile cu China?

Este nevoie doar de un singur lucru pentru ca toată această retorică să reizbucnească în forţă. O recesiune adâncă în Europa, care să dea peste cap şi economia României. O scădere drastică a veniturilor bugetare şi rate exorbitante la împrumuturi, care să oblige Guvernul să treacă din nou la concedieri, tăieri de pensii, salarii şi ajutoare sociale. Adică materializarea temerilor exprimate vineri de şeful FMI, care susţine că "economia mondială actuală are aceleaşi tendinţe ca şi criza anilor 1930" şi că ea "nu numai că se extinde, dar ia şi amploare".

Momentul de acalmie pe care îl traversăm acum, febra cumpărăturilor, care, teoretic, semnalează o încredere în viitorul economiei, se bazează doar pe faptul că rănile tăierilor salariale şi concedierilor din 2009, în sectorul privat, şi din 2010, în sectorul public, s-au cicatrizat. Totul atârnă însă de un fir de păr. Dacă se va rupe, ne aşteaptă vremuri grele.

La început, discursul populist şi xenofob ar fi monopolizat de opoziţie. Dar, după cum spuneam mai sus, problema nu este doar la Ponta şi Antonescu. Pentru că majoritatea clasei politice este făcută din acelaşi aluat. Iar dacă singurele idei care ar mai prinde la un electorat hăituit de noi greutăţi economice ar fi cele mincinoase, potrivit cărora există ieşire din criză pe scurtături şi cu formule magice, fără suferinţă şi fără mai multă muncă, nici un alt partid nu ar avea vreo ezitare să le folosească. Iar liderii care ar încerca să se opună noii tendinţe ar fi eliminaţi fără ezitare chiar de către cei ce astăzi vorbesc cu patos despre destinul european al României.

Pe acest fond de degringoladă politică, tot ce am acumulat în ultimii ani s-ar putea risipi rapid. Iar când noii conducători ai ţării ar începe să predice reţinerea în a urma sfaturile unei Uniuni care nu mai are nimic de oferit, care nu mai are căderea să ne dea lecţii atât timp cât nu a putut să-şi preîntâmpine propriul eşec, ce ar mai rămâne din toate parteneriatele instituţionale menite să ne ajute să atingem un nivel decent de bună guvernare şi de eficienţă instituţională?

Nici astăzi judecătorii nu prea dau doi bani pe ce spun colegii lor europeni atunci când întocmesc rapoartele din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Cât le-ar lua ca să le trântească uşa în nas celor ce îi critică pentru corupţie şi neprofesionalism, dacă semnalul politic va fi unul de ignorare a "ifoselor" europene? Cât le-ar lua miniştrilor şi directorilor de companii de stat pentru a arunca la coş planurile de privatizare sau eficientizare convenite cu Comisia Europeană? Cât le-ar lua celor ce privesc regulile europene ca pe un obstacol în calea prosperităţii personale pentru a se întoarce la jaful total din 1990? Ce s-ar mai alege de parteneriatul cu SUA în condiţiile în care viziunea strategică a noilor lideri s-ar orienta şi spre alte puncte cardinale?

Cei ce ar câştiga ar fi, din nou, cei ce, sub pretextul că ne ţin departe de relele capitalismului şi de putreziciunea Occidentului, ar recupera rapid toată puterea pe care au pierdut-o. Şi care ar deveni din nou ce-au fost şi mai mult decât atât, în timp ce România s-ar reîntoarce, uşor, uşor, în zona gri pe care credeam că am părăsit-o definitiv o dată cu intrarea în Uniunea Europeană şi NATO.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...