Iohannis, despre cum poate scăpa România de Sindromul Oblomov | OPINIE

Sabina Fati Actualizat: 31.08.2017 - 08:00

România nu mai vrea să stea în curtea din spate a lumii civilizate. S-a săturat să rămână tăcută ca un elev mediocru care se rușinează să vorbească și încearcă să iasă din provincialismul în care s-a afundat ani de zile. Președintele Klaus Iohannis a sugerat în discursul său anual ținut în fața corpului diplomatic autohton o astfel de schimbare în politica externă, fără să indice însă și modalitățile prin care țara poate evada din propria ei geografie.

Share

România nu mai vrea să stea în curtea din spate a lumii civilizate. S-a săturat să rămână tăcută ca un elev mediocru care se rușinează să vorbească și încearcă să iasă din provincialismul în care s-a afundat ani de zile. Președintele Klaus Iohannis a sugerat în discursul său anual ținut în fața corpului diplomatic autohton o astfel de schimbare în politica externă, fără să indice însă și modalitățile prin care țara poate evada din propria ei geografie.

Iohannis crede că România poate reface linia de forță transatlantică, zdruncinată de sfârșitul politicii liberale de la Washington și de criza din interiorul UE. Președintele român mizează pe relațiile strategice pe care le are România cu SUA și, în același timp, pe europenismul românilor, socotind că Bucureștiul „se află, poate, în cea mai bună poziție“ pentru a juca această carte. Privind harta lumii în decupaje, această ambiție pare rezonabilă, fiind­că Polonia, care are, la rândul ei, conexiuni excelente la Washington, se află într-un război deschis cu statul de drept, iar derapajele de la Varșovia au intrat demult în contradicție cu standardele Uniunii Europene. În schimb, în marile cancelarii de pe continent se vorbește tot mai mult despre nevoia unei armate comune europene, ale cărei strategii s-ar suprapune peste obiectivele NATO.

Ro­mâ­nia nu are, totuși, nici anvergura, nici capacitatea de a trage sforile potrivite între Washington și Berlin sau între Washington și Paris. Klaus Iohannis a pomenit în discursul său de ieri că “unii lideri tineri“ “relevanți“ în UE au o “abordare concurențială“ între NATO și politica de securitate europeană. Dacă s-a referit la Emmanuel Macron în acest fel, aspirația prezidențială de mediator transatlantic s-ar putea să nu fie cu bătaie lungă.

Pe de altă parte, în materie de negocieri, Bucureștiul și-a demonstrat limitele la tratativele din interiorul Uniunii Europene. De prea mulți ani România e ținută la porțile Schengen, iar președintele Franței nu i-a dat mari speranțe în acest sens omologului său român atunci când l-a lăsat să înțeleagă că mai întâi trebuie să pună umărul la reformarea Spațiului de Liberă Circulație din afară și abia apoi va fi pusă pe tapet din nou candidatura României. Apoi, Bucureștiul e văzut ca un actor cu vederi variabile, ceea ce în parte a confirmat și Klaus Iohannis când a spus că România are nevoie “de o abordare clară și unitară în relația cu Rusia“. Ar rezulta că în interiorul puterii ar exista o falie între intransigența președintelui și cei de la Guvern, care preferă să fie pragmatici, după cum explica fostul premier Sorin Grindeanu la debarcarea sa.

Nu știm deocamdată cât de onorabil este pragmatismul unora și în ce fel a intrat în coliziune cu intransigența președintelui și a liderilor din armată. Cert este că șeful statului își dorește să ieșim din Sindromul Oblomov, din starea de relaxare și de satisfacție pasivă față de ceea ce se întâmplă cu noi, dar și în jurul nostru.  

Citește totul despre:

Comentarii

Loading...
loading...