2011 a fost anul în care PDL s-a văzut supus unor presiuni constante. Un enorm scandal de corupţie a ajuns periculos de aproape de şeful Guvernului, Emil Boc. În Legislativ, pedeliştii au înregistrat eşec după eşec, deoarece au fost incapabili să se adune pentru a întruni majoritatea la vot. Nu în ultimul rând, partidul s-a văzut nevoit să continue seria deciziilor economice dureroase care au şi condus la o pierdere masivă de susţinere din partea electoratului. Colac peste pupăză, UDMR a devenit un partener de coaliţie cu pretenţii din ce în ce mai impertinente – cerinţe care depăşesc cu mult ponderea reală a formaţiunii.
În ţări precum Italia sau Franţa, bine familiarizate cu asemenea coaliţii problematice, premieratul Boc s-ar fi încheiat de mult. Nu însă în România, unde şeful PDL se menţine în fruntea Guvernului de trei ani buni, ajungându-se între timp la Cabinetul Boc V. Partidul pare făcut din bambus – furtunile îl culcă uneori până la pământ, dar nu reuşesc să îl rupă. PDL a trecut peste disensiuni interne considerabile, normale de altfel într-un partid de guvernământ, reuşind să facă faţă neaşteptat de bine presiunilor din interior şi exterior. Formaţiunea şi-a demonstrat această forţă recent, cu ocazia alegerii lui Vasile Blaga în fruntea Senatului – acelaşi Blaga care în primăvară era adversarul cel mai redutabil al lui Emil Boc.
În plus, DNA face zile fripte unui număr considerabil de notabili locali PDL – primari, prefecţi etc. fiind acuzaţi mai ales de fapte de corupţie, la loc de frunte aflându-se luarea de mită. Spre deosebire de fostele partide de guvernare, PDL nu a avut însă tentative de a pune DNA cu botul pe labe. Astfel, pentru prima oară românii nu sunt nevoiţi să asculte eternele suspine despre dosare fabricate şi vendete politice, partidul optând prompt şi fără mare tevatură pentru suspendarea sau excluderea oilor negre în baza Codului său Etic recent înăsprit.
Refrenul despre înscenările politice rămâne, aşadar, apanajul lui Adrian Năstase – care la solicitarea explicită a lui Ion Iliescu se va putea baza şi pe viitor pe întregul sprijin al tovarăşilor, după ce gurul PSD i-a lămurit că este datoria lor morală să fie solidari cu Năstase „chiar dacă va fi condamnat” şi să renunţe, ca atare, la idei năstruşnice de genul suspendării sale din partid. Comparativ, deşi DNA a încolţit destui pedelişti în ultimele luni, nici unui „greu” al partidului nu i-a trecut prin cap să solicite, bunăoară, şefului de stat să renunţe la ideea de prelungire a mandatului procurorului-şef al DNA – semn că măcar unul dintre partidele din România începe să înveţe atât lecţia separaţiei puterilor în stat, cât şi pe cea a unei minime primeniri.
Daniel Morar a demonstrat, la rândul său, că nu este adversarul unui anume partid, ci inamicul declarat al imensei caste transpartinice de intangibili care se consideră îndrituiţi să scape basma curată indiferent de gravitatea faptelor pe care le-au comis în calitate de reprezentanţi ai statului. Din păcate, UDMR a început să devină o piedică serioasă în calea reformelor. György Frunda îşi continuă lupta pentru anihilarea ANI cu înverşunare – iritat la culme că elita politică trebuie să se supună umilitorului control public. Faptul că senatorul, exponent de frunte al practicilor bizantine, şi nicidecum transilvănene, se descrie pe site-ul Wikipedia drept politician dedicat valorilor europene este nu doar ridicol, ci de-a dreptul jignitor la adresa inteligenţei cititorilor. Sfânta sa mânie este împărtăşită de colegul Andras Levente Mate – cel pentru care ANI a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte, dat fiind că alesul îşi angajase soţia la cabinetul de parlamentar -, precum şi de alţi deputaţi UDMR care au avut grijă să respingă bugetul Agenţiei pentru a o face nefuncţională din lipsă de fonduri.
UDMR s-a transformat relativ subit într-o piatră de moară la gâtul principalului partid de guvernare. Ridică obiecţii faţă de mai toate propunerile politice, pentru ca ulterior să solicite concesii deloc neglijabile în schimbul voturilor parlamentarilor maghiari. Negociază, cu alte cuvinte, la limita şantajului – considerând, aparent, că aceasta este soluţia pentru a se menţine în prim-planul scenei politice în pofida dificultăţilor electorale la care se poate aştepta în Ardeal. A dorit postul secretarului general al Guvernului – l-a primit. Acum a anunţat că susţine comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare doar în condiţiile păstrării actualului sistem electoral, precum şi a numărului de parlamentari, ignorând astfel voinţa populară privind reducerea numărului de aleşi – voinţă exprimată până la urmă nu doar de români, ci şi de maghiari şi restul minorităţilor etnice cu ocazia referendumului din 2009.
Cetăţenii României nu au voie să uite: votul uninominal rămâne unul dintre puţinele instrumente la îndemâna electoratului pentru a curăţa sistemul politic autohton de reţelele sale oligarhice. UDMR începe să aducă serios a avanpost sau chiar „cârtiţă” a USL în interiorul coaliţiei, fiind, după câte se vede, preocupată doar de salvgardarea partidocraţiei, de care cetăţenii României, indiferent de etnia lor, s-au săturat până peste cap. Stratagemele şi jocurile politice ale UDMR din ultimele luni au fost atât de abjecte, încât i-au distrus lui Kelemen Hunor şansa unui debut onorabil în calitate de lider. Şeful UDMR a ajuns, de-acum, în postura de „curvă politică” – termen la mare modă, zilele acestea, printre pesedişti.
Anul acesta, PDL a demonstrat andu-ran-ţă şi determinare. Nu suficientă şi nicidecum în toate aspectele – dar a făcut câţiva paşi importanţi în direcţia bună. Peste ani de zile, guvernarea Boc, în ciuda greşelilor ei, precum şi cel de-al doilea mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu vor avea, probabil, parte de mai multă apreciere în manualele de istorie decât actualmente din partea populaţiei dezorientate. 
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
