Orașele din România nu au primari. Când spun primari, mă refer la oameni care să aibă viziune și curaj pentru a schimba în bine atât localitățile pe care le conduc, cât și viața oamenilor din ele. Majoritatea primarilor din România sunt niște simpli administratori, puși acolo parcă numai pentru interesul personal și de grup. Tot ceea ce fac se circumscrie scopului de a fi ales încă un mandat. Se agață de scaune pentru beneficiile financiare de care au parte din această funcție, dar și pentru puterea propriu-zisă. Am văzut, în mulți ani de presă, oameni schimbați total atunci când ajungeau în funcția de primar (sau alta asemănătoare). Oameni decenți, cu bun-simț, cu un cultivat spirit al dialogului și al dezbaterii deveneau peste noapte niște snobi încrezuți, autosuficienți și, mai grav, atotcunoscători.
Defectele de caracter nu ar fi cea mai mare problemă a lor, dacă, așa cum spuneam, ar face ceva pentru orașe și pentru oameni. Dacă s-ar gândi să lase ceva bun în urmă. În această privință, România a cunoscut un regres considerabil. A avut primari care au construit orașele, așa cum le știm astăzi, edili care, împotriva tuturor piedicilor, au ținut să lase o moștenire urmașilor lor.
Uitați-vă la stațiunea Mamaia. Mamaia nu ar fi existat dacă un primar al Constanței, Ion Bănescu, nu ar fi decis să construiască, în nordul Constanței, primele băi reci și primul pavilion. O decizie contestată de adversarii săi, care au spus că se investește într-un câmp unde nu va veni nimeni niciodată (căci acum 110 ani zona în care se află actuala stațiune era pur și simplu un câmp pustiu). În paranteză fie spus, ce s-a clădit în secolul trecut riscă să se ducă pe apa sâmbetei din cauza investițiilor haotice, a blocurilor care s-au construit sfidând nevoia de spații verzi, astfel încât Mamaia a ajuns o stațiune a betoanelor, în care, în loc să respiri aer curat, inhalezi mirosul bitumului încins. Se gândește cineva la cum va arăta stațiunea peste 50 sau 100 de ani? Vă asigur că nimeni din cei care au condus sau conduc orașul, toți își urmăresc interesul imediat. Poate numai unii dintre hotelieri să-și pună astfel de probleme, dacă au afaceri de familie pe care vor să le lase moștenire copiilor.
Dacă tot vorbim despre un Ion Bănescu, el este cel care a introdus primele reguli turistice, care a sistematizat străzile Constanței și le-a împărțit în zone rezidențiale și economice, care a susținut realizarea falezei, ca loc de promenadă, care a construit prima uzină electrică a orașului, care a convins peste o mie de familii să se stabilească aici, oferindu-le teren. Un primar căruia, așa cum notează scriitoarea Aurelia Lăpușan, i s-au găsit, la moarte, numai 80 de bani în buzunar. Înmormântarea s-a făcut pe cheltuiala primăriei, care i-a acordat, post-mortem, un loc de casă pentru soție și pentru cei patru copii.
Eforturile primarilor de la început de secol au fost susținute de o echipă întreagă de ingineri și constructori, care le-au pus în practică viziunea. Fără Anghel Saligny, de pildă, România nu ar fi fost ce este astăzi. Lista sa de realizări e prea lungă pentru a o nota aici. Printre ele se numără podul din Cernavodă, cel mai lung din Europa, pe care s-a circulat neîntrerupt o sută de ani. Saligny construiește primele silozuri de beton armat din lume și tot el este cel care conduce lucrările de amenajare a Portului Constanța și care construiește, cu pământul excavat, faleza din municipiul Constanța unde se află și Cazinoul, faleză construită, practic, pe apă. Nu ar trebui să ne mirăm când vedem cum își extind olandezii teritoriul pe apă, noi o făceam de acum mai bine de un secol.
Unde sunt astăzi acești primari, acești ingineri și constructori? Probabil că unii dintre ei sunt plecați peste hotare, iar alții fie nu sunt aleși, fie nu sunt lăsați să facă ce au învățat. Mai grav este că cei care ne conduc nu se gândesc la viitor, ci numai la prezent. Trăim parcă într-un lume care a anihilat noțiunea de viitor, într-un prezent continuu. Fără perspectivă, fără viitor, lumea aceasta nu pare mai bună decât infernul imaginat de poeți, infern în care cea mai mare pedeapsă era lipsa speranței.
