După 1920, Germania a jucat un rol-cheie în a permite Uniunii Sovietice să devină un actor diplomatic în Europa şi în construirea puterii militare sovietice, iar URSS a facilitat reînarmarea Germaniei. Încă de la început, ambele state au încercat să răstoarne sistemul care a fost instituit de către învingători după primul război mondial. Statutul Germaniei de stat învins şi războiul civil rus au determinat apropierea lor.
Lenin considera că are o oarecare obligație față de Germania, în calitate de potențial aliat. În același timp, simțea că o Germanie puternică avea să fie cel mai puternic inamic.
Nu numai că germanii îi facilitaseră întoarcerea, dar patria lui Marx și Engels era privită ca prima țară unde revoluția comunistă mondială trebuia să reușească.
Pe de altă parte, Germania recunoscuse și sprijinise independența Ucrainei.
Cele două state paria în sistemul internaţional au început cooperarea militară clandestină în 1921 şi au continuat-o până când Hitler a venit la putere. Astfel, germanii au eludat restricţiile privind reînarmarea impuse la Versailles, iar ruşii şi-au reconstruit industria militară şi forţele armate cu ajutorul unei ţări mult mai avansate tehnologic.
Cel mai ilustrativ exemplu este semnarea Tratatului germano-sovietic la Rapallo în 1922, după negocieri între comisarul sovietic al Afacerilor Externe, Ghiorghi Cicerin, şi ministrul german de Externe, Walter Rathenau.
Rapallo a fost criticat de către Occident ca un exemplu nefast, iar atunci când cancelarul Helmut Kohl a negociat cu M ihail Gorbaciov (fără participarea aliaţilor Germaniei) ca Germania unită să rămână în NATO a fost enunţat spectrul unui nou Rapallo.
Prin acest tratat, cele două state restabileau relațiile diplomatice și puneau bazele unor noi relații comerciale și economice. Germania renunța la a mai solicita restituirea întreprinderilor naționalizate, căpătând în schimb statutul ”națiunii celei mai favorizate”. Ulterior a fost semnat Tratatul de la Berlin pe 24 aprilie 1926, prelungit pe 24 iunie 1931 pentru încă 5 ani.
În timpul Republicii de la Weimar, legăturile economice dintre Germania şi URSS au fost un factor major în creşterea puterii industriale sovietice. Germania a fost un partener comercial mult mai important pentru Uniunea Sovietică decât invers, din cauza unei pieţe limitate pentru exporturile sovietice de materii prime. Pe de altă parte, importurile din Germania au fost deosebit de importante în timpul primului plan cincinal, atunci când au constituit jumătate din totalul importurilor URSS.
Această orientare a politicii externe s-a datorat lui Ghiorghi Cicerin, ministru de Externe între 1918-1930. Acest diplomat de elită (provenit dintr-o familie nobilă, înrudită cu Pușkin) avea o orientare profund anti-britanică, ceea ce explică în mare măsură cursul acțiunilor diplomației sovietice.
Când Hitler a venit la putere în ianuarie 1933, liderii sovietici au declarat că nu există nici un motiv pentru o schimbare în politica sovietică faţă de Germania. Conducerea sovietică ştia că elementele esenţiale ale ideologiei naziste includeau antisemitismul, anticomunismul, un dispreţ faţă de slavi şi convingerea că Rusia e parte a Lebensraum. Cu toate acestea, nu au reuşit să aprecieze cât de diferit nazismul a fost față de alte mişcări de acest gen. În plus, se poate ca Stalin să nu-şi fi dat seama că dictatorul german credea în ideologia lui mai mult decât dictatorul sovietic. Când sovieticii au început în cele din urmă să conştientizeze potenţialul pericol, au închis bazele militare germane şi au început să urmeze o politică de securitate colectivă cu democraţiile occidentale. În 1934 s-a inversat şi linia Comintern-ului, cerându-se formarea de fronturi populare între comunişti, socialişti şi alte forţe antifasciste.
Obiectivele politico-militare ale germanilor au fost reînarmarea completă a Reichswehr-ului, care a fost interzisă în mod explicit de către Tratatul de la Versailles, şi o alianţă împotriva Poloniei. Nu se ştie exact când au avut loc primele contacte dintre von Seeckt şi sovietici, dar se pare că în 1919-1921, sau chiar înainte de semnarea Tratatului de la Versailles. Generalul Hans von Seeckt a fost creierul reînarmării germane cu ajutor sovietic. A deţinut funcţia de comandant-şef al armatei între 1920-1926, iar între 1932-1935 a fost consilierul militar al lui Cian-Kai-Şi.
La începutul anului 1921 a fost înfiinţat un grup special în cadrul Reichswehr dedicat afacerilor sovietice, Sondergruppe R. Pe lângă Sondergruppe R au fost create o mulţime de organizaţii-paravan, dintre care cea mai importantă era GEFU (Gesellschaft zur Förderung gewerblicher Unternehmungen – Societatea de Promovare a Dezvoltării Industriale).
Sovieticii au oferit Germaniei baze în interiorul URSS pentru construirea şi testarea de arme şi pentru instruire militară, departe de ochii inspectorilor Tratatului. În schimb, sovieticii au cerut acces la evoluţiile tehnicii germane şi asistenţă în crearea Statului Major General al Armatei Roşii.
Primii ofiţeri germani au vizitat statul sovietic în luna martie 1922. O lună mai târziu, a început construcţia de avioane Junkers lângă Moscova. Marele producător de arme Krupp avea fabrici lângă Rostov-pe-Don. În 1925 a fost înfiinţată o Şcoală de zbor aproape de Lipetsk, pentru a instrui primii piloţi pentru viitoarea Luftwaffe. Din 1926, Reichswehr-ul a putut folosi Şcoala de Tancuri de la Kazan. Germania a sprijinit modernizarea industriei sovietice, exemplu fiind fabricile din Leningrad şi Harkov.
Perioada cea mai intensă a colaborării militare sovietice cu Germania de la Weimar a fost 1930-1932.
Răcirea relaţiilor cu Germania s-a produs după 1932, datorită venirii lui Hitler la putere și lui Maxim Litvinov, ministrul de Externe al URSS între 1930-1939.
Politica lui Litvinov avea drept scop izolarea şi încercuirea Germaniei, prin tratate de securitate colectivă. Acest obiectiv a eşuat complet o dată cu încheierea Acordului de la München la 29 septembrie 1938, când Marea Britanie şi Franţa au favorizat aşa-zisa autodeterminare a germanilor din Sudeţi (Sudetenland), sacrificând astfel integritatea teritorială a Cehoslovaciei.
Înlăturarea sa din funcție (mai ales din cauza faptului că nu-l asculta pe Stalin și a originii evreiești) și înlocuirea cu Viaceslav Molotov au determinat o reorientare a politicii externe a URSS. Maxim Litvinov (născut într-o familie bogată de bancheri din Bialystok, în actuala Polonie), spre deosebire de predecesorul său, era un mare anglofil. Aceasta datorită faptului că a trăit pe teritoriul britanic între 1908-1918, iar soția sa, Ivy Lowe, făcea parte dintr-o distinsă familie de evrei britanici, emigrată din Ungaria după 1848.
În mod similar, în Germania, Konstantin von Neurath (ministru de Externe între 1932-1938) a fost înlocuit cu docilul Joachim von Ribbentrop.
Acum cei două dictatori aveau controlul absolut asupra politicii externe.
Până la semnarea Pactului Ribben- -trop-Molotov, sovieticii au jucat dublu, deoarece aveau nevoie de materii prime şi alimente.
Din punctul de vedere al lui Stalin, era preferabil un pact de neagresiune cu Germania. O posibilă alianţă cu Franţa şi Marea Britanie ar fi implicat URSS într-un eventual război. În cele din urmă, la 22 iunie 1941, războiul tot a izbucnit, nefiind încă clar dacă Germania a atacat prima, pentru că oricum URSS dorea să cucerească Germania şi Europa de Vest.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, URSS a încercat prin orice mijloace să împiedice crearea Republicii Federale a Germaniei, mai ales prin blocada Berlinului, în 1948-1949. Ulterior, o problemă foarte spinoasă a fost cea a prizonierilor de război germani. Din aproximativ 3 milioane de prizonieri de război germani deținuți de sovietici, aproape jumătate s-au întors acasă, cei mai mulți până în 1950, iar ultimii în 1955.
În 1958 s-au stabilit din punct de vedere practice relațiile diplomatice sovieto-vest-germane.
Cu toate acestea, abia în 1970, prin semnarea Tratatului între RFG și URSS, RFG a recunoscut RDG și s-au recunoscut reciproc frontierele postbelice. Chiar și așa, nu s-a renunțat la conceptul reunificării, prevăzut în Legea Fundamentală (Constituția) RFG încă din 1949. Din punct de vedere practic se renunța la Doctrina Hallstein, care considera că nu pot fi stabilite relații diplomatice cu state care recunoșteau RDG.
După cum se poate vedea, este o situație total diferită de cea a României, care nu a avut prevederi referitoare la reunificare în nici una din Constituțiile sale de după 1990, fiind și singura țară fostă comunistă care a semnat un tratat cu fosta URSS în 1991.
În 1989, Gorbaciov nu a pus nici o piedică emigrației masive a cetățenilor est-germani în RFG și i-a atras atenția lui Honecker asupra necesității reformelor. Prin aceste acțiuni și prin abandonarea regimurilor comuniste est-europene, Mihail Gorbaciov a facilitat indirect procesul reunificării germane.
Cu toate acestea, în februarie 1990 s-a opus ideii includerii în NATO a unei Germanii reunificate. În aprilie SUA au respins această idee, iar în august noua Germanie a devenit membru NATO.
În final, reunificarea germană a devenit efectivă de la 3 octombrie 1990, prin extinderea articolului 23 al Legii Fundamentale din 1949.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Secolul nostru va fi martorul unor evenimente surprinzătoare.
