Declaraţiile de joi ale preşedintelui Traian Băsescu au adus la suprafaţă, într-o nouă formulare – la fel de apăsată ca şi cele dinainte, însă cu noi nuanţe – reproşurile pe care puterea executivă le aduce puterii legislative, actualizând un război între puterile fundamentale din stat care a cunoscut permanent, în ultimii ani, în România, crize acute şi mocnite. Dacă, până acum, cea mai inflamată fază a acestui conflict a fost cea în care, urmare a bătăliei pentru întâietate în stat, preşedintele Băsescu a fost suspendat de Parlament („Criza 322″, cum i s-a spus, cu trimitere explicită la numărul aleşilor care au votat suspendarea prezidenţială), nici tensiunile în raport cu a treia putere a sistemului nostru de guvernare, pretins democrat – anume cea judecătorească – nu au lipsit. Faimoasele rezerve referitoare la componenţa Consiliului Superior al Magistraturii, numeroasele contestări la adresa unor miniştri ai Justiţiei (de la Rodica Stănoiu la Monica Macovei), reproşurile făcute Direcţiei Naţionale Anticorupţie – sub denumirile pe care instituţia le-a purtat anterior -, toate sunt episoade ale stării de beligeranţă care nu a scutit şi nu scuteşte nici magistratura de toate nivelurile de la atacurile asupra sferei sale de competenţă şi a atribuţiilor ce îi revin.
Este greu de spus, în aceste condiţii, dacă ceea ce se petrece la nivelul statului nostru ca ansamblu rămâne o legală şi binevenită tentativă de asanare instituţională şi ameliorare a activităţii, ori mai curând sunt tentative de adjudecare a priorităţii uneia dintre puterile statului în detrimentul celorlalte două, încălcându-se, astfel, însuşi principiul echilibrului între puterile constituţionale. Datorită acestei împrejurări, ieşirea la rampă, în deplină lumină, a actorilor angajaţi în acest joc este benefică, dezvăluind interesele şi mobilurile, motivaţiile şi cauzele care îi mână în luptă pe purtătorii de cuvânt ai diverselor ramuri ale statului nostru.
Iată că preşedintele, vorbind în numele puterii executive, spune că „În mod categoric, modul cum a acţionat justiţia … ne-a ţinut în afara spaţiului Schengen, chiar dacă nedrept”. Tot el susţine că ar exista atenţionări venite de la Comisia Europeană cu privire la modul în care justiţia decide «câştigătorii» unor proiecte europene. Traian Băsescu nu a ezitat să insereze în discursul său o tonalitate dojenitoare şi chiar paternalistă, care nu a scăpat juriştilor atenţi, prin însăşi practica lor de specialitate, să interpreteze până la nuanţă textele şi depoziţiile.
Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Asociaţia Magistraţilor din România (AMR) a condamnat, neechivoc şi cu nedisimulată asprimă, apostrofarea capului executivului, socotind-o cu totul abuzivă: „judecătorii şi procurorii României nu acceptă nici tonul, nici mesajul dictatorial al preşedintelui ţării, a cărui numire, printre altele, trece prin filtrul Curţii Constituţionale”.
În comunicatul AMR există un pasaj care descrie sintetic şi cu destulă fidelitate starea actuală a României din punct de vedere juridic. Panoramarea respectivă are o valoare superioară celor survenite din presă sau dinspre autori particulari, din societatea civilă, pentru că poate fi socotită depoziţia unuia dintre cei trei piloni ai statului român, trebuind luată în considerare cu seriozitatea pe care o asemenea ramificaţie instituţională o presupune. Or, iată cum stau lucrurile privite dinspre protagoniştii actului de justiţie actual din ţara noastră: „Într-un stat poliţienesc, în care se clădesc tot mai multe pârghii prin care justiţia să fie controlată, îngenunchiată, în care legile se fac de pe azi pe mâine şi se modifică chiar înainte de a intra în vigoare, în care serviciile secrete îşi măresc bugetul, iar pentru justiţie nu se găseşte nici măcar mărunţiş, în care reformele există doar în vorbe şi prestaţii televizate, un preşedinte, într-un ton dictatorial, îşi poate permite să cheme la ordine magistraţii, să-i înfrunte ostil, ameninţător, să-i blameze şi să-i terfelească în piaţa publică din postura părintelui naţiunii căruia i se recunoaşte dreptul de a-şi stigmatiza, la stâlpul infamiei, oamenii legii”. Stat poliţienesc, control şi oprimare a justiţiei de către politicieni, legi expediate şi neîntemeiate, discriminări bugetare grave şi creatoare de dezechilibru între puteri, alianţa politicului cu serviciile secrete, subfinanţarea justiţiei, circ mediatic în jurul reformei fără reformă, ameninţare la adresa magistraturii dinspre vârfurile statului, dezonorare publică a reprezentanţilor justiţiei, lipsă de demnitate sunt caracteristicile acestui succint exprimat cadru oficial al României de azi.
Este clar că răfuielile au atins o cotă înaltă, cel puţin la nivelul vorbelor azvârlite dintr-o parte într-alta. În limbaj popular, părţile… îşi arată pisica!
Grav este că şi preşedintele, şi magistraţii, se ameninţă făţiş unii pe alţii. Or, în calitate de garanţi ai democraţiei şi funcţionalităţii statului nostru declarat democrat, împreună cu Parlamentul, ambele părţi ar trebui să procedeze la o reglare a mecanismelor în spiritul şi litera Constituţiei şi a sistemului legal în vigoare. În loc de asta, într-un stil de autentici mafioţi, şi unii, şi alţii se ameninţă cu represalii. Unul o face aducând argumente de la Bruxelles şi acuzând transparent de corupţie magistraţii, ceilalţi o fac formulând fără jenă ameninţări directe: „statul, la rândul lui, este supus legilor şi normelor constituţionale şi nu poate încălca legea fără să fie sancţionat, … hotărârile judecătoreşti sunt pronunţate în baza legilor pe care se află şi semnătura preşedintelui, … nerespectarea actului de justiţie şi instigarea la nerespectarea actului de justiţie atrag repercusiuni tot prin lege stabilite şi ele se pot repercuta inclusiv asupra celor care le-au zămislit”. „Da, sunt legi pentru judecători. Dar sunt legi şi pentru preşedintele României, legi pe care acesta trebuie să le respecte şi care i se aplică aşa cum se aplică fiecărui cetăţean al acestei ţări.”
Problema rămâne însă: de ce, dacă există probele unor încălcări, şi de o parte, şi de cealaltă, a cutumei şi legii, nu se iau măsuri concrete? Răspunsul este unul singur. Scopul atâtor declaraţii războinice este să păstreze un anume, precar, statu quo între puteri, nu să remedieze mediul vieţii noastre statale, politice şi publice în folosul interesului tuturor cetăţenilor.
