Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

Quo Vadis POLONIA (I)

Ovidiu Maican Actualizat: 30.03.2016 - 20:20
Ovidiu Maican

Nu este foarte uşor să scrii despre Polonia, o ţară foarte diferită de noi şi mai puţin analizată ca temă de interes în mass-media sau în lucrările de specialitate din domeniul istoriei, ştiinţelor politice sau relaţiilor internaţionale.

Share

În ultima vreme, atenţia opiniei publice a fost captată inclusiv de situaţia din Polonia, mai precis derapajele din viaţa politică a acestei ţări.

Din păcate s-a mers mai mult pe copierea clişeelor europene decât pe explicarea cauzelor acestei situaţii.

Nu este foarte uşor să scrii despre Polonia, o ţară foarte diferită de noi şi mai puţin analizată ca temă de interes în mass-media sau în lucrările de specialitate din domeniul istoriei, ştiinţelor politice sau relaţiilor internaţionale.

Din punctul meu de vedere, cărţile lui Henryk Sienkiewicz mi-au creat o altă perspectivă asupra creştinismului şi patriotismului. Mă refer aici la „Quo Vadis“ şi la trilogia istorică („Potopul“, „Prin foc şi sabie“ şi „Pan Wolodyjowski“).

Ceea ce mulţi uită sau vor să uite este că Polonia are tradiţii democratice datând din secolul 16, când în 1569 (cu 3 ani înainte de stingerea dinastiei Jagellonilor), prin Uniunea de la Lublin (o federaţie polono-lituaniană), a devenit o republică nobiliară (Rzeczpospolita), condusă de un rege ales. Această stare de lucruri a durat până în 1795, o dată cu dispariţia statului polonez. Puterea era practic împărţită între rege şi Dieta bicamerală (Seimul – Sejm şi Senatul). Chiar şi aşa, regele nu era supus în totalitate controlului parlamentar.

Instabilitatea republicii nobiliare era determinată în principal de doi factori. În primul rând, regele era practic la cheremul nobililor, iar în al doilea rând absolutizarea dreptului de veto bloca practic orice decizie. Un singur vot împotrivă în Dietă echivala cu respingerea propunerii. Aceasta a determinat dezbinarea şi falimentul din 1795.

Regimul polonez din această perioadă poate fi caracterizat din punct de vedere teoretic mai mult ca o republică monarhică sau nobiliară decât monarhie republicană. Era total diferită de tot ce exista în perioada respectivă în Europa, apropiindu-se cel mai mult de modelul republicii olandeze.

Constituția poloneză din 3 mai 1791 este prima constituție modernă din Europa și a doua din lume după constituția Statelor Unite. Constituția din 3 mai 1791 a fost adoptată sub denumirea de „Act guvernamental“ (Ustawa rządowa) și a rămas în vigoare timp de un an, până la războiul ruso-polon din 1792.

După 1795, când Polonia a fost împărţită între Prusia, Austria şi Rusia, cea mai apăsătoare dominaţie a fost în zona controlată de ruşi.

Rusificarea a fost foarte dură şi violentă. Stăpânirea rusă a lăsat în urmă mai mult cetăţi şi închisori. Răscoalele cele mai multe şi mai sângeroase au fost tot în zonele ocupate de ruşi. Acest lucru nu trebuie să ne mire foarte mult. Ruşii au o mentalitate şi un set de valori mai mult asiatice, construit pe expansiune externă, mituri oficiale, obscurantism religios şi xenofobie, nu pe obiective, realităţi, principii şi toleranţă.

Joszef Pilsudski caracteriza Rusia ca fiind „un monstru asiatic ascuns în spatele unei măşti europene“, iar mareşalul Edward Smigly-Rydz considera că „Germania ne va distruge trupul, dar Rusia ne va distruge sufletul“. Aceste considerente se regăsesc şi în prezent. Polonezii îi urăsc mai mult pe ruşi decât pe nemţi.

În 1920, victoria trupelor poloneze asupra celor sovietice (Miracolul de pe Vistula) a contribuit la salvarea Europei de invazia bolşevică (la fel ca şi intervenţia trupelor române în Ungaria din 1919).

Acesta este un aspect pe care stângiştii europeni îl trec des sub tăcere. Stânga europeană chiar şi în prezent ezită să critice comunismul, ca şi invaziile ruse în Europa. E de bon-ton sau trendy să fii „leftist“ sau „de gauche“ când eşti vlăstar de miliardar şi să consideri comunismul un experiment generos, dar pe pielea altora.

În spaţiul comunitar se critică mai mult crimele fascismului decât cele ale comunismului, deşi ambele au fost la fel de nocive, iar comunismul a ucis mai mulţi oameni din punct de vedere statistic.

Comunismul, spre deosebire de fascism şi nazism, a vrut să distrugă proprietatea privată, religia şi structura socială. Le menţionez separat deoarece au existat deosebiri între fascismul italian şi nazismul german.

Emulii unor astfel de mentalităţi sunt şi pe plaiurile mioritice, unde vezi condamnat numai fenomenul legionar (referitor la comunism punându-se batista pe ţambal) de către fiii unor ideologi stalinişti sau de către unii lideri politici repetenţi în facultate.

Un aspect destul de important este echilibrul etnic din Polonia între 1918 și 1939, când minorităţile alcătuiau 31% din populaţie (situaţie similară cu cea de la noi).

Viaţa politică era agitată şi instabilă. Datorită acestui fapt, mareşalul Joszef Pilsudski, principalul întemeietor al statului polonez interbelic, a dat în 1926 o lovitură de stat, instaurând un regim autoritar (similar cu cel al lui Ion Antonescu), care a durat până în 1939 (chiar şi după decesul lui, survenit în 1935).

În anii ’30 regimurile autoritare dominau Europa, pe lângă cele două dictaturi clasice, Germania și URSS.

Ulterior dispariţiei lui Pilsudski, conducătorii polonezi au încercat o politică de apropiere faţă de Germania, eşuată în 1939. Aceasta a dus la răcirea relaţiilor cu România.

Cu toate acestea, în 1939 zeci de mii de polonezi s-au refugiat la noi, în ciuda protestelor guvernului german, continuând lupta ulterior în Africa de Nord, Monte Cassino, Arnhem etc. Refugiul acestora, împreună cu întreg tezaurul și guvernul polonez l-au costat viața pe Armand Călinescu.

Un alt factor care a mărit antagonismul polono-rus a fost insurecția varșoviană din august-octombrie 1944. Armata sovietică s-a oprit la porțile Varșoviei, lăsându-i pe insurgenți să fie masacrați de germani. Cu toate acestea, germanii au arătat mai multă onoare decât sovieticii, acordându-le insurgenților statutul de prizonieri de război, caz unic în analele celui de-al Doilea Război Mondial.

Aceasta îmi amintește de ce îmi povesteau bunicii mei atunci când comparau comportamentul soldaților germani cu cel al soldaților sovietici. Și unii, și alții ne-au fost aliați. Germanii plăteau tot, pe când sovieticii jefuiau, violau și ucideau tot.

În 1970 demonstrațiile muncitorești, cele mai ample până la acea dată dintre toate statele comuniste, au scos în evidență faptul că dictatura comunistă nu reușise să schimbe prea mult caracterul național al polonezilor, iar clasa muncitoare poloneză era diferită de celelalte. Wladyslaw Gomukka, liderul PMUP, a fost nevoit să demisioneze şi să-i cedeze locul lui Edward Gierek.

Ulterior, în 1978, Polonia, Europa și întreaga lume s-au schimbat radical o dată cu alegerea primului papă polonez, Ioan Paul al II-lea – Karol Wojtyla (fost episcop de Cracovia).

În prima sa vizită ca papă în țara natală (1979), milioane de oameni au ieșit pe străzi. Atunci chiar și liderii comuniști și-au dat seama că există o putere mai mare ca a lor, puterea conștiinței și a credinței.

Nu trebuie să uităm faptul că 95% din polonezi sunt botezaţi religios, Polonia, Irlanda şi Spania fiind considerate statele unde catolicismul este cel mai puternic.

Datorită amplorii acţiunilor sindicale conduse de Solidaritatea (Solidarnosc) s-a accentuat degringolada conducerii PMUP. Edward Gierek a fost înlocuit de Stanislaw Kania în 1980. Acesta a rezistat numai până în 1981, când în locul său a venit generalul Wojciech Jaruzelski (originar dintr-o familie de nobili).

Jaruzelski a introdus legea marţială (între decembrie 1981 şi iulie 1983) şi cu scopul de a evita invazia sovietică şi a cedat puterea paşnic în 1989.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...