Faimosul critic şi eseist Matthew Arnold definea cultura ca pe „încercarea de a atinge perfecţiunea totală prin cunoaşterea celor mai bune lucruri spuse şi gândite în lume”. Dacă aşa stau lucrurile, atunci culturii românilor îi lipseşte tocmai dimensiunea… culturală. Între modelul perfecţionist şi idealist al lui Eminescu şi cel concentrat pe critica zeflemistă a prostiei şi lucrului rău făcut, aşa cum a întruchipat-o scrisul lui Caragiale, se pare că am ales al doilea model. Sunt, desigur, năravuri infinit criticabile împrejurul nostru, în fiecare clipă. Dar este şi o nevoie uriaşă de model cultural, iar pe acesta nu pare să îl propună nimeni dincolo de aşchii generice disparate dintr-o gândire al cărei etern slogan este sincronizarea cu Vestul.
Această lipsă a unui orizont cultural coerent, propriu, către care să se îndrepte eforturile comune ale creatorilor şi oamenilor de ştiinţă, al politicilor culturale şi al iniţiativelor manageriale private devine evident mai cu seamă prin consecinţele lui neaşteptate, la toate nivelurile. De la folosirea vagă a săpunului şi batistei – semne ale civilizării moderne despre care vorbeşte cu pricepere Norbert Elias într-una dintre cărţile majore ale culturii europene – până la respectarea solemnă, în orice moment al vieţii, a prezumţiei de nevinovăţie şi a manifestării unei elementare şi minimale bunăvoinţe faţă de suspecţi sau chiar inamicii politici, zi după zi şi clipă de clipă, viaţa cotidiană ne furnizează dovezi ale acestei carenţe de sistem şi de civilizaţie din România.
Într-o carte recent apărută, un autor american se întreabă – polemic – ce mai rămâne din cultura franceză… Îi răspunde chiar un gânditor francez, titrând laconic: preocuparea pentru grandoare. În ce ne priveşte, noi, românii suntem cu totul înafara oricărei discuţii de acest fel. „Ce mai rămâne” din cultura noastră sună ridicol, câtă vreme abia în vremea lui Carol I am început să o afirmăm la cote valorice semnificative şi după domnia acestuia nu am mai beneficiat decât de două momente importante pentru creaţia de valori proprie: anii dintre războaie, 20 la număr, şi dintre anii interbelici, probabil numai cei dintre 1965 şi 1980. Cât despre grandoare, ea a fost în câteva rânduri preocuparea unor înaintemergători fără urmaşi, şi atât: fericita manie ctitoricească a lui Ştefan şi Petru Rareş, nebunia unificatoare a lui Mihai Viteazul şi cea de stil imperial-ecumenic a lui Vasile Lupu; probabil şi elanul modernizator paşoptist. Cam atât. Aceste momente sunt numai bune de speculat propagandistic, la vreme de dictatură şi în democraţie, în orice anotimp. Dar nimeni nu stă să elaboreze politici coerente justificate de ţelul atingerii unor obiective de acest nivel, ne mulţumim cu obiective modeste, mergem târâş şi pieziş.
Şi totuşi, cultura este cea care dă expresia exactă a unei identităţi naţionale, altitudinea etică a participării civice, setul de valori în care un corpus social coerent este chemat să creadă şi chiar un nivel al denunţării instinctualului jos în numele ideii şi creaţiei. Şi tot ea asigură reprezentarea atractivă a unui colectivităţi dincolo de propriile margini, atrăgând la cunoaşterea ei de către străini şi chiar la investiţii. Absenţa unui model de acest fel este vinovată şi de incesturile şi violurile ce alimentează ştirile de la ora 5, şi de ridicarea decesului suicidar al unei vedete depresive mai presus de reflecţia la imperativele serioase ale momentului, şi de calitatea trivială a discuţiilor politice, şi de lamentabila asmuţire a unor categorii sociale asupra altora. Dar poate şi de timiditatea investiţiilor străine şi de neîncrederea faţă de noi, întâlnită de multe ori în străinătate.
Nu doar că nu avem grandoare, dar ne lipseşte şi coerenţa proiectului (multe schelării, puţine realizări, abandonuri şi improvizaţii, heirupisme). Nu cultivăm decât rarissim caracterul multinivelar al creaţiei, la care păreau că ne menesc, în timpuri aurorale, atât palatele brâncoveneşti, cât şi epopeea lui Budai-Deleanu sau romanul principelui Cantemir.
Nu suntem, cum s-ar putea crede, în situaţia unui declin cultural, ba chiar dimpotrivă. Ne aşteptăm doar strategii ideilor, marile clarificări, cărăuşii care, cu dragoste şi pricepere, să le preia şi să le sădească prin şcoală în inimile şi minţile celor mici, făcând posibilă nu atât ecloziunea culturală de mâine, cât ieşirea din mizerabilismul cultural, din lipsa de criterii, descoperind valorile şi bunul gust până şi în manifestările cele mai anodine.
